Pe vremea aceea, paradoxurile erau
mirarea mea, le povesteam eu; dar, cînd le-am descifrat mecanismul interior,
n-am mai putut renunţa la gustul lor acidulat. Eram copil şi sensurile
cuvintelor erau pojghiţa de gheaţă pe care aluneci cînd nici nu te aştepţi ...
La internet, Licurişco, nu-ţi zisei?
m-a întrerupt Thomas, răspunzîndu-i Licurişcăi la o întrebare mai veche; l-am
accesat şi pe Dumnezeu, da' nu era acasă, era la Hollywood ...
Piei, drace! l-a afurisit Licurişca
pe Thomas.
Eram singur acasă. CrisLi era la
Bucureşti. Carina se juca la nisip. Bunica era în vizită ... să cumpere pîine,
peste pod. Eram curios să-i aud comentariile la întoarcere. Începuse războiul
de treizeci de minute şi eternitatea se oprise să respire un pic, pentru că
cearta văgăunenilor era savuroasă.
În cele din urmă, comenta Licurişca,
peste o oră nici nu or să-şi mai amintească, cele două tabere de beligeranţi,
de la ce a pornit conflictul dintre ele.
Păi, nici nu-şi mai amintesc, a rîs
Thomas; asta este partea veselă a tragicomediei, pentru că, cealaltă ...
Şi am început să discutăm, desigur,
în contradictoriu, pentru că, vorba unei ziceri folclorice, dacă am fii cu
toţii de acord, n-am mai avea despre ce să ne răcim gura.
Thomas zicea, cu gîndirea lui profundă,
că prosperitatea generală este un căcat şi eu i-am întărit aserţiunea, chiar
dacă, ne ironiza Licurişca, cu zîmbetul ei de trandafir îmbujorat, asista
supusă la tratamentul cosmetic al unei vulve derizorii, din care o să renască o
pasăre albă-n cioc, tragi cu puşca ...
Thomas începuse să ragă, precum acel
patruped devenit celebru pentru îndărătnicia lui. Şi, cu toate astea, susţineam
eu, măgarul joacă un rol istoric în schimbarea religiei omenirii ... Sigur,
afirma Thomas, şeful (şi se referea la Dumnezeu!) ar fi trebuit să fie mai
democrat. Jertfele nu sînt zadarnice, pentru că umanitatea este cu pregnanţă
emotivă, nu are alt mecanism interior, prin care să se guverneze şi de aceea
nici nu va evolua vreodată ... Licurişca gemea de invidie şi aducea argumente
despre umanism, principii, familie, chestii d-astea, de coînţelegere
prestabilită, fraze dogmatice referitoare la legea morală, iar Thomas, pentru
că era lovit cu măreţia şi trufia oamenilor, care, zbiera el, îl neantizează pe
Dumnezeu cu principii fecaliste, încerca să-şi pună pe umeri mantia milosteniei
desăvîrşite, dar Licurişca îl acuza de ipocrizie ... ipochimen lugrubru, tu,
generator de paradoxuri, tocmai tu striveşti şarpele cunoaşterii?!, tocmai tu,
care pronunţi cuvîntul căcat, citîndu-l pe Dumnezeul neamurilor, care s-a
cutremurat cînd a văzut ce-a ieşit din legile lui armonioase, înţelese de
bipezii cu instincte reptiliene ca pe nişte legi de hîrtie, pe care le spulberă
vîntul angoaselor?!
Thomas era barbarul lăuntric, precum
credinţa cu ideile şi filososfia ei morală, era apărătorul patriei, sclavul
refuzat la tîrg, nu vrem o aşa sălbăticiune în ograda noastră în care cresc
zece curcani, nouă găini care fac ouă, în prezent fulguite, şi două căţele ...
Ştiţi ce ucide iubirea, animalelor
dotate cu cojones? Neîncrederea! ne-a lovit sub centura dialecticii frumoasa şi
languroasa şi delicata Licurişca; voi, purtători de orgolii neînvăluite de
parfumul florilor de lotus, voi vreţi să deveniţi deţinătorii adevărului
universal? Voi vă ancoraţi în cosmogonie? Cu ce? Cu mirarea desăvîrşirii? Dar
creaţia? Chinul? Naşterea? Bate vîntul şi împrăştie sămînţa?! Voi sînteţi doar
adierea ... ipotetici şlefuitori ai perlelor de la gîtul femeilor.
Sensibilitatea feminină este o spirală, nu un cerc, este o suferinţă, nu o speranţă,
este acea expresie armonizată a moralei, care îşi are legile ei proprii, nu
cele impuse de voi, femeia este guvernată de anima, animale ce sînteţi. Femeia
este lină, pătrunzătoare, fermă, armonioasă, flacără şi pasăre ...
Ia staţi! zicea Thomas, că am luat-o
razna ... batem la poarta credinţei şi ne încurcăm în jartiere, focul
reprezintă înţelepciunea umană, dar nu putem merge mai departe pentru că de la
fum încolo este taina creaţiei, numerele şi poezia, punct!
Licurişca se amuza pe seama noastră.
Le arunca pîine păsărelelor şi zîmbea cu ironie.
Un graur certăreţ ţopăia pe
balustrada terasei şi îl imita pe Thomas. Gras şi înfoiat, le gonea pe
celelalte păsărele, asemenea lui Thomas, care voia să ne convingă, cu argumente
agresive, că el este deţinătorul adevărului absolut.
Staţi, le-am zis eu, aici nu sîntem
la piaţă ...
Ba sîntem în piaţa raiului, s-a
pornit iar Thomas; ia vezi, că fata a făcut pipi pe ea, cred că ar trebui să-i
schimbi pantalonaşii, cît despre piaţa raiului, uite cum este, stai să-ţi
povestesc ...
Gogoşi, l-a ironizat Licurişca. Tu
n-ai fost niciodată acolo, banditule.
Ba am fost o dată ... Şi Thomas s-a
întristat. Pe faţa lui de înger frumos apăruseră ridurile unor suferinţe greu
de redat în cuvinte. E îngrozitor sentimentul de pe chipul unui bărbat
puternic, atunci cînd suferă. Bărbaţii nu plîng nici cînd li se scufundă
corăbiile, nici cînd pierd bătăliile ... doar se întristează cînd se simt
trădaţi sau le mor camarazii pe cîmpul de luptă. Ba am fost o dată, a zis el
iar; tocmai se negocia preţul sufletelor ... nu pe cîntar, nu cu măsura umană,
ci cu intensitatea visurilor ...
De pe pod se auzea aria calomniei,
muzica sferelor dispăruse în vuietul valurilor sub care peştii, speriaţi de
umbrele diforme ale lumii de deasupra, cea înecată în sunete şi sufocată de
aer, fugeau să se ascundă muţi de uimire ...
Uite că nu trebuie să căutăm lumi
paralele dincolo de lumea noastră, trăim într-o lume care se reflectă în alta,
lichidă, problema e că cele două lumi au nevoie una de alta ca sacaua de măgar
şi ca Loudovic al XIV-lea de răsăritul soarelui; noi, cei care sîntem
scufundaţi într-un borcan plin cu aer, peste care stă, ca un capac, cerul cu
stele şi norii şi păsările ce îl brăzdează cu zborul lor, ne potolim setea cu
lichidul celeilalte lumi, în care n-am putea respira, dar nici n-am putea trăi
fără ea, dar lumea subacvatică se simte ocrotită de aerul nostru, pentru că
altfel, fără această presiune formidabilă a atmosferei, pămîntul întreg s-ar
pîrjolii sub razele nemiloase ale soarelui cel dătător de viaţă şi de moarte.
Dacă aş fi fost ecologist, aş fi
putut trage un semnal de alarmă: oameni buni, nu stresaţi peştişorii cu
discuţiile voastre despre sensul existenţei şi rostul podului de peste apă,
peste care vă duceţi şi vă întoarceţi şi tot voi sînteţi, nu aţi păţit nimic,
dreapta n-a devenit stînga, acest miracol se întîmplă numai în faţa oglinzii,
dar, atenţie! să nu vă soarbă în ea, aşa cum firele de praf sînt aspirate de
pîntecul lacom al aspiratorului ...
Thomas tăcea ... Iată, a murmurat
el, şi parcă nu prea mai avea chef de viaţă, luneca doar purtat de valuri pe
sub un pod de piatră, pe care a venit apa şi l-a luat ... dar copiii, care au
în minte ideea că nu piatra este indestructibilă, deşi constructorii
piramidelor poate tocmai asta au vrut să ne arate, că abia după ce
construcţiile lor piramidale vor fi măcinate de vînturi, căldură şi tot felul
de intemperii, abia atunci vom pricepe şi noi, oamenii, că va trebui să facem
altele, iar copiii ştiu acest secret de o simplitate alarmant de emoţionantă,
pentru că ei continuă să cînte: “Vom face altul, mult mai frumos,/ Un pod de
piatră, pe rîu în jos ... ” În jos, în timp, da? Asta e de înţeles?
Şi Thomas iar a tăcut. Vorbea
dezlînat, lipea cuvintele, şi le căuta pe îndelete, ca un moşneag ce îşi
răsuceşte o ţigară, pentru că el, moşneagul, nu se mai grăbeşte, are
eternitatea de partea lui. Thomas ne povestea de parcă avea în faţa lui un
platou de prăjituri şi gusta pe îndelete din fiecare, cu bucuria unui copil
care îşi linge degetele de miere; totuşi, ne explica el, parcă fără legătură cu
discuţiile de pînă atunci, răsucind între degete o crenguţă pe care o culesese
din iarba de sub mărul uriaş de lîngă casă, nu simt nici o emoţie cu privire la
miracolul prin care zboară un avion, cînd călătoresc cu avionul, şi nici cum
îşi prepară cofetarul crema de zahăr ars nu mă interesează, pentru că nu pot
cuprinde cu mintea toate conexiunile dintre aripă şi zbor şi dintre cratiţă,
aragaz şi boneta bucătarului ... dar ne povestea cum era în piaţa raiului,
descriindu-ne coloanele de parcă ne povestea cum arată interiorul bisericii
Sfînta Sofia de la Constantinopol sau grandiosul Dom din Köln, pavajul din dale
de piatră savant aranjate după nişte schiţe al căror conţinut nu-l poţi
înţelege dacă nu ai noţiunea de spirală, de cochilie de melc, de timp răsucit
în jurul propriei lui axe ...
Îmi părea rău că nu era şi CrisLi
acasă, ca să-i audă discutînd. Cînd ea m-a întrebat cum sînt cei doi prieteni
ai mei, nu am ştiut ce să-i răspund. Dar şi o altă întrebare, refuzată de
subconştientul nostru, al meu şi al ei – pentru că simţeam şi gîndeam de parcă
eram o singură fiinţă - ne ameţea ca un drog: care era misiunea lor, ce căutau
pe lîngă mine, ce voiau, la urma urmelor, dar cum să-i întrebi pe îngeri una ca
asta?!
Licurişca, frumoasă ca o nimfă ce se
scaldă într-o fîntînă arteziană, m-a privit surprinsă. Cum ?! s-a mirat ea. Nu
înţelegi? Nu căutăm nimic. Nici noi nu ştim de ce sîntem aici. Trăim la fel ca
tine, azi, în clipa asta, nu ştim ce ne aduce viitorul ... dar voi nu vă
temeţi, nu ? dar ce, tu ai vreo temere? Eşti fiinţa umană cu cea mai simplă
existenţă de pe pămînt ... poate asta ne place la tine ... că te laşi purtat de
valuri ... dar nu toţi oamenii trăiesc aşa? ba nu, oamenii trăiesc bezmetic ...
şi Crisli?! am zis eu, amuzat de mutrişoara ei nostimă; păi, şi ea e ca tine
... doar sînteţi feţele aceleiaşi medalii ... ştiţi şi voi acest lucru, nu ?
Da, asta ştiam. Şi nimic nu mă mai
mira. Cu vreo două zile în urmă i-am cumpărat “Pe aripile vîntului”, roman la
care Margaret Mitchell a muncit - ăsta e cuvîntul! - zece ani. Era ora două şi
jumătate. Îmi amintesc cu precizie pentru că lîngă anticariat era un ceas care
arăta şi temperatura aerului, şi mă uitasem să văd cîte grade erau, pentru că
era prea cald pentru luna noiembrie.
Seara, cînd am vorbit cu ea, mi-a
spus că s-a întîlnit cu o fată la ceas, la Universitate, pe la două şi
jumătate, şi acolo, pe treptele acoperite de cărţi ca de un covor multicolor, a
văzut “Pe aripile vîntului” şi că a vrut s-o cumpere, dar ceva a reţinut-o ...
şi nu înţelegea ce anume. Cînd i-am spus că are romanul pe masa ei de scris, a
rîs. “Puteam să jur că ne-am uitat amîndoi, în acelaşi timp, la aceeaşi carte
... ”
Ştim şi asta, a zis Licurişca.
Ce ciudat, mă gîndeam eu. În
jurnalul meu zilnic aveam o însemnare, numele unei plante, Betulina, sau, mai
savant spus, Betula Verrucosa Ehrh, un glicozoid de natură flavonică ... Ce era
cu această notiţă? La ce-mi trebuia? Cîteodată chiar şi îngerii tac.
