Intuiția nu m-a înșelat niciodată,
Nemernica mica ce trăiești în mine, cu mine, prin mine.
Mereu am avut o voce interioara care mi-a șoptit... "ți-am zis eu"
O voce ce părea iraționala în lumea mea, în lupta mea, în viata mea, în situația mea. O voce și un sentiment care îmi punea pe tava ochi. Ochi în care puteam vedea situații, sentimente, urmări..
Mereu am crezut ca dacă nu dau curs vocii voi putea sa controlez situația mai bine, ca vocea din mine e doar o frustrare care creste și se hrănește cu alte frustrări și ca o alimentez făcând ce îmi șoptește, ca sunt demonii ce trebuiesc ascunși, legați, fără pic de libertate. Ca dacă prind o fereastra deschisa vor ieși și vor spulbera tot din jurul meu.
Pana m-am lovit de o realitate, un zid clădit de mine de care m-am izbit cu toată forța. Și am rămas acolo încercând sa îl recladesc după ce l-am făcut bucăți. Să-l fac la loc pentru ca cei din urma mea sa nu poată trece de el și sa ajungă la mine.
Aproape de final am realizat ca nu ma urmărește nimeni, ca fug singura de ceva ce se afla în mine și ca ma învârt în cerc, într-un labirint. Și ca indiferent de câte ziduri ma lovesc și indiferent câte ziduri clădesc nu pot scăpa de ceva ce face parte din mine.
Nimic nu este pentru totdeauna, nici labirintul și nici vocea care striga uneori în mine.
Dacă as recunoaște ca știu finalul, ar trebui sa mi-l asum, și nu sunt pregătită sa ies din labirint.
https://youtu.be/QCMpHbYz9BE
