Din vorba-n vorba mi-am amintit azi de nenea Marcu, initial uitasem si cum il cheama.
Mi-am amintit fix ce am simțit si ce stari m-au trecut atunci, in momentul ala.
Mi-am amintit mana lui calda de om in varsta si de pielea fina si tare din palma, o piele uscata și lucioasa deși nu o vedeam. De degetele lui groase care cuprindeau toată mana mea mica de copil, copil de 10 ani.
Mi-am amintit cuvintele spuse către el, cuvinte ce mi-au venit atunci din adâncul inimii, din tot interiorul meu: "nea Marcu, vine trenul!"
Emoțiile simțite în cele câteva minute scurse, teama, frica, nesiguranță, au dispărut la fel cum au apărut. Rapid.
Adrenalina și-a făcut loc și tot ce conta era sa îl vad, sa vad unde este.
Și îmi amintesc sacoșa, alba, cu 5 franzele în ea, tăiată de la mânere. Tăiată perfect drept asa îmi amintesc, atat de clar îmi amintesc sacoșa aia încât ce a urmat după pare firesc și neinteresant.
Un om m-a dus de mana pana lângă o cale ferata, după care s-a aruncat în fata unui tren.
Punct. Aveam 10 ani. Era vecin cu mine, îl știam de la grădiniță, ne vindea guma de mestecat.
A murit după 2 zile.
Și mi-am amintit azi după 26 de ani emoțiile, sacoșa și mana lui. Nu mai știu cum arata fizic, știu doar ca era înalt și știu pielea lui, iar azi i-am simțit atingerea de atunci!
