george bacovia - ego

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie -
-Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine -
-Aceeasi nepăsare
De oameni, si de tine.

corydon

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul...

Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase ?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase...

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar,
Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu
Si-ntregul picior cand pasesc il descopar,
Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar...

Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ati sti cat va sade de bine
Sarind, topaind dupa negrele-mi buze.
Celalalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze

C-un tainic creion imi sporesc frumusetea,
Fac baie in cidru de trei ori pe noapte
Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea
Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea.

Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt in coreset sub camase,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept tatuat-am un taur
Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisica ranjeste
Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,
Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,
Din mine ies limbi si naparci otravite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,
Si insasi natura atotstiutoare
Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn ratacit printre case,
Un turn de pe care cad pietre pretioase ?


Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

diamantul

intr-o dimineata, inainte de rasaritul soarelui, un pescar s-a dus la rau. vazand ceva pe jos, s-a aplecat si a gasit un saculet cu pietre. a luat sacul si lasandu-si plasa de pescuit deoparte, s-a asezat si a asteptat rasaritul soarelui, pentru a-si putea incepe activitatea pe lumina.

plictisit, a luat o pietricica si a aruncat-o in rau. a luat apoi a doua pietricica, apoi a treia, bucurandu-se de pleoscaitul pe care le faceau cand le arunca in apa in tacerea profunda a diminetii.

a continuat astfel pana cand saculetul s-a golit.

treptat,soarele a inceput sa rasara. in saculet nu mai ramasese decat o singura pietricica.

vazand la lumina soarelui ce tinea in palma, inima lui aproape ca a incetat sa mai bata...

era un diamant!

aruncase in apa un saculet de diamante. nu ii mai ramasese decat unul.

a strigat, a inceput sa planga, dar era in zadar.

daduse accidental peste o comoara atat de mare incat nu i-ar fi ajuns o viata intreaga sa o cheltuiasca, dar din cauza intunericului a aruncat-o.

intr-un fel,putem spune ca pescarul a fost norocos, doar ii mai ramasese un diamant. din fericire pentru el, lumina soarelui a aparut inainte ca el sa apuce sa-l arunce si pe acesta.

cei mai multi oameni nu au nici macar acest dram de noroc. viata trece pe langa ei, iar soarele nu rasare niciodata, dimineata nu patrunde niciodata in vietile lor.

traind in intuneric ei arunca toate diamantele vietii, convinsi ca sunt pietricele

povestea copacului

se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. era minunat.

un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata.

daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerata fi mare.

asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. iubirea este intotdeauna fericita cand poate darui ceva, egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

baiatul a crescut. uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.

vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. il aproba cu ramurile sale, canta in bataia vantului.

baiatul a crescut si mai mult. a inceputsa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. ori de cate ori se odihnea pe ele copacul se simtea fericit. iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il reconforteaza.

timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. avea ambitiile lui. trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni...de aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: "vino,vino.te astept".
iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. ea nu este altceva decat o continua asteptare. cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. baiatul a devenit ambitios prins in afacerile sale lumesti.
"ce copac? de ce ar trebui sa-l vizitez?"

intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat:
"asculta! te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine."

baiatul i-a raspuns:
"ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? eu imi doresc bani"
egoul este intotdeauna motivat, are intotdeauna un scop. iubirea nu are nici un scop. ea reprezinta propria rasplata.

uimit, copacul i-a spus baiatului:
"nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? iti ofer tot ce am."

iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

"din pacate, nu am bani. aceasta este o inventie a oamenilor. noi, copacii, nu avem bani. in schimb, suntem fericiti. crengile noaste se umplu de flori, apoi de fructe. umbra nostra ii racoreste pe cei incalziti. cand bate vantul, dansam si cantam. desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. nu, noi nu avem nevoie de bani."

baiatul i-a spus:
"atunci, de ce sa vin la tine? nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. am nevoie de bani."

egoul cere intotdeauna bani, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

copacul s-a gandit mult, dupa care a spus:
"atunci, culege-mi fructele si vinde-le. in felul acesta, vei obtine bani."

baiatul s-a luminat imediat la fata. s-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. in graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. el nu poate simti decat nefericire.

baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele pentru a obtine bani in schimbul lor.

baiatul nu sa mai intors multa vreme. acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor mai multi bani. a uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

copacul era trist. tanjea dupa intoarcerea baiatului. la fel ca o mama cu sanii plini de lapte care si-a pierdut copilul. intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l stange la piept si a se usura. cam la fel tanjea si copacul nostru. intreaga sa fiinta era in agonie.

dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac.

acesta i-a spus:
"vino la mine. vino si imbratiseaza-ma."

barbatul i-a raspuns:
"termina cu prostiile. faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte."

egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

copacul a insistat:
"vino, mangaie-mi crengile. danseaza cu mine."

barbatul i-a raspuns:
"termina cu flecareala asta stupida! acum doresc sa imi construiesc o casa.i mi poti oferi o casa?"

copacul a exclamat:
"o casa? bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa."

singurii care traiesc in case sunt oamenii. toate celalalte creaturi traiesc liber, in natura. cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.

"noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".

fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. iubirea nu stie decat sa daruiasca. ea este pregatita intotdeauna sa se ofere in intregime.

barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare:
"vino, vino, iubitul meu."

timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. odata,se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. acesta l-a intrebat:
"ce mai pot face pentru tine? ai venit dupa foarte, foarte mult timp."

batranul i-a raspuns:
"ce poti face pentru mine? as vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. pentru asta am nevoie de o barca."

fericit, copacul i-a spus:
"taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. as fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".

omul a adus un fierastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu nerabdare intoarcerea celui iubit. a asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

odata, m-am asezat langa un ciot. acesta mi-a soptit:
"am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. poate ca nici macar nu mai este in viata. o, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai doriar fi sa aflu vesti despre el. atunci as muri linistit. dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar mai auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj"...

o lacrima imi strabatu obrazul....nu m-a recunoscut...

povestire zen

un calator intalni un tigru. fugi,urmarit de tigru ajunse la o prapastie. se agata de corzile unei vite salbatice si isi dadu drumul in prapastie. tigrul il astepta sus.
omul privi in jos si vazu ca in fundul prapastiei il asteapta alt tigru. si doi soareci incepuse sa roada corzile vitei...
atunci, omul vazu crescuta intr-o crapatura a stancii, o fraga.
tinandu-se de corzi, se intinse si o culese.
o baga in gura.
ce gust minunat avea!