Zmeului

Nu sunt suficiente cuvinte in lume sa pot descrie tot, sa pot cuprinde tot.
Sunt 3 ani jumatate cuprinsi in inima mea, adanc sapati in tot trupul meu.
Sunt ierni in care inca bantui pe strazi, inghetata, si cu tot frigul din mine.
Sunt maini care ingheata si prin manusi, si crapa.
Sunt primaveri in care ma arunc cu toata fiinta in fire de iarba care abia incoltesc si asteapta sa le cuprind.
Sunt vrabii ascunse in gardurile vii din jurul blocurilor, asteapta sa trec cu capul plecat, stiindu-ma dupa pasul apasat.
Sunt caini in curtii ce imi cunosc privirea.
Sunt veri calduroase in care soarele trece chiar si prin umbra copacilor din parc, in care mi-e sete si ma gandesc doar la mare.
E un leagan in curte care ma asteapta.
Sunt oameni peste tot, in duba de politie in fata tribunalului, legati cu catuse.
Sunt oameni grabiti, transpirati si ei.
Sunt tramvaie pline si niciun loc.
Va plange!
E toamna si miroase a gaz, prea mult gaz.
Sunt pisici peste tot.
Doamna de la magazin ma intreaba ca de fiecare data: " unde e piciul?"
Zambesc, raspund si tin strans bacnota de 1leu, e o lupta intre mine si tonomatul de cafea, de 3 ani jumatate.
Ma stiu vecinii, ne salutam respectuos, ma stiu vanzatorii, ma stiu soferii, ma stiu navetistii.
Si nimeni nu stie nimic.
Nimeni nu stie ce ascund in sufletul meu.
Nimeni nu stie ca inima mea plange, sangereaza, ca uneori ma intreb cine sunt, ce fac, daca e bine ce fac, de ce eu...
Sunt 2 ore din ziua de azi care trec greu, vor fi si maine si poimaine.
Astept in fata usii, ajung cu mult prea devreme, si ma trec toate gandurile din lume.
Am nevoie la baie.
Oare azi e mai bine?
Oare o sa accepte sa mergem pe partea stanga si cu autobuzul?
Ma dor picioarele si sunt obosita, mi-e frig, mi-e cald, mi-e sete si foame si vreau sa ajungem acasa. Nu stiu daca pot sa rezist cu calm plansului.
Croiesc trasee in asa fel incat sa nu existe garduri vii, sa nu existe nimic la nivelul ochilor lui.
Vede parc si copii in parc si vrea si el, normal.
Dar eu vreau sa ajung acasa, am treaba, avem atata treaba.
Cand intru in holul mic cu un scaunel colorat, fie ca il las sau il iau, in picioare sta o mana de om plina de bunatate, un bulgare de rabdare, ochi plini de iubire pe care nu i-am privit intotdeauna, cumva rusinata ma uitam in coltul scarii, constienta fiind ca frumos ar fi sa ma uit fix in acei ochi.
Nu ascundeam nimic, eram doar dezarmata in fata acestui om.
Sunt 3 ani jumatate...
Putin si totusi in mine atat de mult.
Sunt lupte grele si ravasitoare.
Sunt multe lacrimi si nervi intinsi la maxim.
Sunt certuri, frustrari, oboseala.
Sunt anotimpuri care vin si trec peste mine.
Sunt oameni care isi dau cu parerea, fara habar.
Fiecare are ceva de spus, putini se opresc sa asculte, sa priveasca...
Este o catelusa neagra deja la a doua nastere, ma stie si o stiu, zambesc cand ii vad ochii.
Ea simte sufletul meu si cu ochii imi zambeste.
Sunt locuri unde ma refugiam mereu, ca o fantoma, asteptand.
Sunt ani munciti, fara fluturas de salariu, fara carte de munca.
Castigul a fost cules in inima mea, in sufletul omului din spatele usii si viitorul pasilor lui.
Am invatat multe lucruri in acesti ani, m-am educat, m-am temperat, am asteptat.
E mult prea grea lumea in care ai venit, copile.
Dar sunt si oameni printre "oameni".
O lectie mare pentru tine si pentru noi toti este sa ii descoperim.
Sunt 3 ani jumatate ...
Stransi in sufletul meu!