O zi!

 Și m-au trecut azi niște stări...

Și am auzit atâtea.. într-o zi superba din punct de vedere al temperaturii, cu niște nori de parca cineva și-a șters pensula pe cer.

O zi care m-a încărcat și descarcat de mai multe ori. Și ce puține ore au rămas pana la întuneric și totuși cât de pline au fost azi.

Râsete, lucruri rezolvate, vesti proaste, vesti și mai proaste, morți, un pilaf delicios servit în companie bună, frământările celor dragi, vise de copil, muzica și eliberarea mea prin scris.

Eu scriu doar și pentru a ma elibera.

Pffff...

Nici eu nu cred asta.

Eu scriu ca... Vreau sa îmi amintesc, vreau sa îmi pot marca ziua de azi, sentimentele de azi. Da, de aia scriu.

Și înainte de a scrie întru pe blog și ma uit în rubrica de statistici, este asa un ritual al meu.

Și fix azi cineva a răsfoit pe blog prin toate articolele dedicate conspirațiilor și tot ce ma fascina la început. Și alea le-am pus, ca de scris nu le-am scris eu, fiindca la vremea aia eram o fanatica a conspirațiilor și cautam tot timpul și citeam si ma documentam și voiam sa rămână aici, la mine. Simteam ca fac parte dintre cei care vor sa descopere adevărul. Ce puține știam pe vremea aia...

Și fix azi, în timp ce mâncăm pilaf, vorbeam cu oameni dragi mie de conspirații. Și m-am dus atât de mult în urma. 

Eram într-o camera, știam ca voi găsi ce caut, dar era atât de prăfuit și semintunecat totul, fereastra atât de murdara încât puținele raze de lumina nu ma ajutau sa zăresc ceea ce caut. Și nici nu știam ce anume caut, ce forma are sau ce culoare, erau multe cărți și hârtii și totul prăfuit. Notițe puse într-o ordine, scrise cu creion, și miros de carte veche.

Am plecat de acolo, terminasem pilaful.

Muzica mi-a pus capac peste seara asta și m-a dus departe. Și as fi vrut la mare, pentru ca iubesc marea, iubesc apa și căldură și simt ca pe plaja sunt eu, eu eu, dar nu le puteam avea pe toate în viata..

Am fost pe străzi, pe strazi din piatra cubica, udate de putina ploaie stoarsa din nori, alți nori, nori grei și cer de plumb.

Erau și frunze pe strada, frunze de fag, maro. S-a dus strălucirea lor, nuanțele lor de falnici arbori, paleta lor de culori, vie la început de toamna, era apusa.

Ne apropiem de iarna, deci. Nu îmi era frig. Și nici supărată nu eram, păream ușoară, deși urcam. Urcam o strada serpuita, o știu. De la tunuri în sus. Ar urma o cabanuța mica, de lemn, dar nu mai este acolo de mulți ani. Nu mai e nimic acolo, de mulți ani.

Și am tot urcat asa, cu muzica în cap și fredonând. 

Și am sa mai urc!

https://youtu.be/3fjQI3waH4c