Numărătoarea inversa a început.
Alergând printre rafturi pline, ocolind cozile de la case, încercând sa găsești rute ocolitoare pentru a evita aglomerația de pe strada, cu gândul doar la mâine... Maine va fi ceva...mai ceva ca anul trecut.
O agitație și un du-te - vino mai ceva ca la ATI.
Maine e Crăciunul, da!
Și nu știu ce am. De ce sunt trista în sufletul meu. Sau poate știu. Și țin pentru mine, pentru ca oricum cei din jur nu ma vor înțelege.
Când ești adult, orice sărbătoare o transformi după "cum te taie capul".
Sunt trista..
Nu atât de trista..
Sunt amărâtă!
Amărâtă e un cuvânt mai bun.
Amărâtă în sufletul meu de amărăciunea ce o vad în lume.
Nici nu pot sa ma uit la un video în care un cățel se bucura ca este scos din adăpost, ca este adoptat, ca sigur ma buseste plânsul.
Maine o sa rad, și Luca o sa tragă de mine sa ne jucam cu toate jucăriile primite de la Moșu.
Și bucuria lui o sa ma bucure și pe mine și o sa îmi treacă.
Și poate o sa uit cât sunt de amărâtă în sufletul meu acum.
Eu nu mai știu daca ceea ce cred eu, în ceea ce cred eu, este defect sau pur și simplu normal..
Eu nu mai știu exact cum trebuie sa fiu.
Eu nu mai știu cum e normal.
Eu știu ca azi, mai mult ca în orice alta zi din an sunt fragila. Ca ma gândesc la toate nenorocirile lumii.
Ca nu ma pot uita la niște balene ce vânează un banc de pești, nu pot.. Ca ma taie plânsul.
E normal și e în legea naturii, știu, dar nu pot azi.
Azi ma gândesc la bunici, ca erau severi și nu ne lăsau sa mâncăm nimic din ce au pregătit, ba chiar țineam și post.
Și nu știu dacă era tocmai corect. Erau alte vremuri, eram conformati și totul ieșea cum plănuiau adulții.
Erau alte vremuri.
De care uneori îmi este dor!
Azi ma gândesc la cei necăjiți, la copii de pe paturile spitalelor, la părinții lor, la dorința lor sa vina Moșu, la ce speranțe și gânduri au.
Azi ma gândesc la sufletele fără adăpost.
Sigur undeva, cineva tremura de frig.
In timp ce alții se strâng în jurul mesei, la căldură, cu masa plina.
Azi ma gândesc cât de nedrept e totul.
Azi ma gândesc ca degeaba ai cozonac pe masa, curat în casa și cald, dacă in suflet e tot o vraiște.
Ca degeaba ai sarmale dacă mâine dai petarde fără sa te gândești la câinele vecinului.
Ca sărbătoare nu înseamnă doar mâncare, bautură și voie buna cu cei dragi.
Ca pacea sufleteasca e mult mai importanta. Mai necesara, în cazul meu.
Și da, creștinește, este o sărbătoare importanta, cu valoare spirituala, dar cumva am ajuns sa o transformam într-un birthday party din ala haotic, cum vezi prin filme americane proaste.
Eu nu ma mai regăsesc.
Copii colinda doar pentru bani, fără sa creadă ceea ce canta, fără sa transmită.
Oamenii aleargă disperați după cadouri, tobă și cârnați.
Lumea ciocnește pahare.
Undeva bubuie muzica în boxe. Muzica nașpa!
Iar eu aici, in pat, cu lacrimi în ochi și gust amar (deși am mâncat biscuiții pregătiți de Luca, laptele nu am putut sa îl beau..), cu gândul departe.
Opriți planeta, vreau sa cobor!
As vrea sa stau puțin fără lume.
Sa îmi găsesc echilibrul.
Mai trece un an..
Încă un an..
Oameni, încotro?
Și mâine o sa fiu amărâtă, chiar dacă mananc salata de boeuf, chiar dacă am primit cadou, chiar dacă Luca zâmbește și e fericit, eu in sufletul meu o sa fiu tot amărâtă.
Și o sa ma tina starea asta pana toata lumea se calmează. După Sf Ion lumea se mai domolește.
Dar cineva tot va dârdaii de frig, un copil va fi tot în spital, un bătrân tot singur..
E nedrept.
" Dacă normalitatea este definita de ceea ce vad în jur, prefer sa fiu cel mai nebun Om !"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu