Cavalerii Templieri

Faptul istoric este reprezentat de cruciade care au scapat tara de o buna parte din jefuitori, nobili sau nu. Referitor la aceasta, sfintul Bernard afirma cu cinism: "Avantajul este unul de natura dubla: am scapat tara de ei si pot sa aduca servicii in Orient ".In felul acesta profitul a crescut si, logic, banii s-au inmultit.Totusi, faptul ar fi insuficient fara aparitia unui organism bancar, in masura sa gestioneze banii in asa fel incit muncitorii sa poata fi platiti indiferent de dificultatile survenite, si care totodata sa furnizeze eventualele mijloace de transport si lucru.Marile ordine religioase dispuneau din plin de averi suficiente, dar le rezervau propriilor abatii.In aceste conditii, o singura organizatie era capabila sa-si asume acest rol de bancher-trezorier, de a furniza un ajutor eficace si continuu si de a organiza munca: Ordinul Templierilor.Evident ca ei, Cavalerii Templieri, nu isi puteau asuma sarcina construirii; bogatiile lor, oricit de mari ar fi fost, nu ajungeau. Ei nu puteau decit imprumuta. Banii necesari trebuiau sa vina de la populatie. Trebuia deci ca populatia sa se imbogateasca caci degeaba incerci sa tunzi o oaie care nu are lina.Atunci, fara a apela la regi, la episcopi, la nobili sau la organisme constituite, au creat un intreg sistem de economie politica cu care, daca ar fi reusit sa mearga pina la capat cu el, ar fi putut aduce Occidentul la un grad extrem de civilizatie si bunastare.Surprinzator la regulamentul redactat de sfintul Bernard este ca desi pretinzind saracia personala a fiecarui cavaler in parte, el era conceput in mod intentionat, astfel incit noul ordin sa poata deveni deveni bogat si puternic.Modalitatea era foarte simpla: Ordinul primea, dar nu dadea niciodata, in afara de pomana obligatorie. Ordinul putea primi orice; toate achizitiile ii erau permise, dar nu putea sub nici o forma sa cedeze ceva, "nici macar o caramida, nici macar o palma de pamint".Singurele cadouri care puteau fi facute unui cavaler, in nume personal, erau un vestmint uzat sau un caine. Daca Templierilor li se intimpla sa fie facuti prizonieri in cursul luptei, Ordinului ii era interzis sa plateasca rascumpararea lui. Drept rascumparare, cavalerul nu putea oferi decit pumnalul sau centura sa (consimtind astfel sa nu mai poarte arme). Iara de ce, cu rare exceptii, templierii facuti prizonieri au fost intotdeauna condamnati la moarte.In citiva ani, averea Templului a devenit impresionanta; in paminturi, in beneficii, in numerar, in credite.Si aceasta bogatie a fost organizata in asa fel incit sa profite toti.Mantia alba, Crucea Rosie, marile fapte de arme, ispravile din Orient, Misterele, au facut sa se uite ca templierii au fost mari agricultori.Cam in vremea procesului, la inceputul secolului al XIII-lea, ei posedau in Franta aproape o mie de sedii, fiecare dispunind si ocupindu-se de mai multe hambare sau ferme, cultivate de "Oamenii Templieri": arendasi, valeti si serbi.Nu era vorba de fortarete, ci de simple ferme protejate de ziduri care erau deseori numite "Asezarile Templului". Citeva inventare efectuate de oamenii lui Filip cel Frumos, cu ocazia arestarii templierilor, arata ca aceste sedii si depozite erau remarcabil organizate si dotate cu material de lucru din abundenta.Cum templierii erau redutabili ca oameni de arme, se intelege ca bunurile lor nu puteau fi atinse de jafuri, atit de frecvente in acea epoca.Sa adaugam la aceasta ca papii le conferisera un mare numar de privilegii importante, printre care si acela de a nu se supune jurisdictiei ecleziastice - in afara de cea a papalitatii - si ca, apartinind bisericii, nu se supuneau jurisdictiei regelui. Astfel, ei constituiau un stat in stat, sau macar un "corp" complet independent, scutit de orice impozite, inclusiv de dijma catre cler.Datorita acestor ferme, folosite in afara oricarui pericol, trebuie sa fi facut fata foametei in secolele XI si XII, fenomen care atunci facea ravagii in rindul crestinatatii. Totodata, acestea constituiau insesi bazele de actiune ale templierilor in Occident.Prima misiune oficiala care le fusese data celor noua cavaleri fusese de a proteja pelerinii pe drumul Ierusalimului.Insa, oricit de periculoase erau drumurile Palestinei, nici cele din Franta nu erau cu nimic mai sigure. In vremea sfintului Bernard, Regele Frantei era obligat sa conduca personal razboaiele impotriva nobililor-tilhari care jefuiau calatorii la mai putin de zece leghe de Paris.A fi negustor, a transporta marfuri, constituia atunci unul dintre cele mai periculoase lucruri. De altfel, nu doar negustorii si carausii erau in pericol de drumurile feudale ale Evulu Mediu. Orice om, daca nu era nobil, sau serb, era "om de rind" si, asa stind lucrurile, daca nu avea ceva in genul "permis de trecere", putea fi luat in captivitate si pus la munca de seniorul ale carui paminturi le traversa, devenind un fel de bun al acestuia.De asemenea, calatorul trebuia sa se gindeasca si la fiarele salbatice, in special la lupii care misunau in haite chiar pina la marginea oraselor, mai ales in timpul iernilor aspre. Nu se deplasa deci decit cine nu avea de ales.Dar o tara fara cai de comunicatie vegeteaza.Drumul este baza oricarei civilizatii, si de fapt, chiar a vietii, nu doar pur si simplu in calitate de drum, ci in calitate de drum pe care te afli in siguranta. Si drumul trebuie sa fie "suportabil" si din punct de vedere economic, intrucit multa vreme, pentru traversarea anumitor poduri si pentru deplasarea prin anumite locuri de trecere au fost percepute plati, si calatoriile indepartate au sporit costul marfurilor facindu-le prea scumpe, chiar si atunci cind era vorba de unelte de stricta necesitate.Si se intimpla - daca intr-adevar putem vorbi de intimplare - ca, in general, comanderiile sa se afle plasate la distante scurte unele de altele. Si fiecare comanderie era un loc intarit si aparat, un pamint al bisericii, cu drept de azil si in general, cu un adapost numit Hopitot.Astfel se creeaza "drumurile templiere", pe care trec ostasii Templului si care se bucura, deci, de o anumita siguranta. Templierii se comportau ca o adevarata politie a marilor cai comerciale. Supravegherea acestor cai pare a fi fost scopul pentru care templierii strabat locurile ce le imprejmuiesc tinutul. Asigurau securitatea trecatorilor atit impotriva banditilor cit si impotriva perceperii de taxe ... Templierii erau impotriva taxelor de trecere si de fapt, a oricarui lucru care putea jena libera circulatie si destul de des gasim, in locurile de traversare reprezentate de foste vaduri, ramasitele unei foste comanderii care trebuia sa supravegheze un anume vad.Comanderiile adaposteau nu numai negustorii ci si marfurile pentru care se creeasera depozite speciale. Templierii acceptau depozitarea de marfuri in spatiile lor (pentru care pretindeau, fara indoiala, un pret). Si este de inteles ca taranii din imprejurimi trebuie sa fi considerat o binefacere faptul de a-si fi putut pune recoltele, sau o parte din recolte, la adapost de jefuitori. Si de impozitele clericale sau senioriale.Templierii au facut deci totul pentru a favoriza comertul, mergind chiar pina la a crea piete aflate sub supravegherea lor; si pentru a dezvolta mestesugurile, asa cum s-a intimplat la Provins, unde au facut avere.Este sigur ca sistemul lor economic, ale carui virtuti nu le-am redescoperit decit de putin timp, se baza pe o circulatie cit mai lesnicioasa si rapida a banilor, fiind creata o banca pentru facilitarea acestei circulatii.Se provoca imbogatirea tuturor claselor societatii si prin aceasta, sporea aportul direct reprezentat de taxele si chetele autorizate pentru constructii, in special de catedrale.Bogatia templierilor a devenit considerabila. La aceasta a contribuit faptul ca au economisit in mod constant. Intr-adevar, acesti indivizi primind, incasind fara intrerupere bani, dar necheltuind decit strictul necesar cerut de intretinerea membrilor militiilor lor, sfirsisera prin a acumula sume exorbitante; si numerarul, deja rar in epoca, ajunsese sa se afle in intregime in pivnitele templierilor - si nefolosit, deci inutil.Neputindu-l da, au instituit un sistem de imprumut, fara indoiala cu o dobinda rezonabila fiindca nu a fost facuta nici o plingere impotriva lor in acest sens, nici macar la proces.Proprietatile lor adapostesc multi oameni specializati in diferite meserii: tesatori, fierari, rotari, zidari, etc.Ei sunt cei care obtin, de la Ludovic cel Sfint, scutiri de impozite pentru constructorii de biserici si confreeriile acestora.Nu exista nimic in actiunile lor care sa nu fie axat pe ridicarea demnitatii umane, pe protejarea celor slabi, pe eliberarea de sclavie si de nedreptate (Vei domni atita vreme cit vei fi drept, ii spunea un staret templier din Anglia regelui Henric).

Cavalerii Templieri

In 1128, cavalerii revin in Champagne. La Conciliul de la Troyes vor participa cel putin cinci, caci, in acelasi timp, fratele Andre de Montbard insotit de un alt cavaler, ducea un mesaj al regelui baudoin al II-le. Ramin deci, cel mult, trei cavaleri pe Pamintul Sfint, inclusiv Hugues de Champagne. Erau putini pentru a veghea asupra drumului pelerinilor, afara numai daca n-ar mai fi recrutat intre timp pe altii, misiunea fiind indeplinita.Exista aceasta evolutie fulgeratoare, aceasta putere extraordinara a ordinului Templului pe care traditia o atribuia tocmai posesiei Tablelor Legii.Nu exista un alt exemplu ca fondarea unui ordin calugaresc ar fi necesitat vreodata reunirea unui conciliu. Or, exact pentru aceasta a fost convocat Conciliul de la Troyes in 1128 de catre Nernard de Clairvaux, la Troyes, linga Payns, pe paminturile contelui de Champagne. Aceasta inseamna, de altfel, mai mult decit o ratificare, este o proclamatie solemna, si inca mai mult, inseamna angajarea Bisericii in intregime, cu toti membrii ei. Inseamna ca, printre ordinele calugaresti, acestuia i se da, in mod precis un fundament universal, aplicindu-i-se marea pecete, care nu va fi niciodata rupt fara pedeapsa.Conciliul are loc la resedinta contelui Thibault, nepot si mostenitor al contelui de Champagne, caruia Bernard i-l anunta in acesti termeni: "Binevoiti a va arata plin de curtenie si de supunere fata de Legat (trimisul papal), in semn de recunostinta ca a ales capitala voastra pentru a tine un asa mare Conciliu si dati sprijinul si asentimentul dumneavoastra masurilor si hotaririlor pe care acesta va considera convenabil sa le ia in interesul binelui". (Tonul de comanda pe care-l foloseste Bernard ii este propriu, chiar in fata papei).A cere sprijinul si asentimentul contelui de Champagne indica, de altfel, ca "masurile si hotaririle" pe care le va lua Sinodul privesc direct regiunea Champagne. Este de asemenea un mod indirect de a plasa noul ordin care va fi creat sub protectia temporara a contelui, iar bunavointa acestuia cit si cea a succesorilor sai nu va lipsi niciodata. Bunurile donate in aceasta provincie Templierilor vor fi imense, dar in special monopolul padurilor pe intreg teritoriul cuprins intre Sena si riul Aube care- va face stapinii adsoluti ai codrilor, inclusiv a Padurii Orient.La acest conciliu, Hugues de Payns isi exprima dorinta de a crea un ordin de calugari-soldati, al carui prim nucleu va fi format din tovarasii sai din Templu. Conciliul aproba si-l insarcineaza pe Bernard sa-i stabileasca regulamentul, iar Bernard dicteaza clericului Michel un regulament de ordine interioara.Se pare ca este vorba, in spiritul regulamentului sfintului Bernard, de un ordin care are o misiune laica, adica sa lucreze in lume; abia din acest moment vor fi considerati calugari; la Ierusalim insa, in ciuda legamintelor facute sub mainile patriarhului, Hugues de Payns semna tot ca un laic si nu ca un calugar.Regulamentul nu se multumeste doar cu aspectul strict monahal caci, sa nu uitam, va fi vorba de o "cavalerie" militara. In aceasta situatie, s-ar putea crede ca Bernard de Clairvaux se amuza sa reinvie vechile traditii celtice si tabuurile lor, ca si cum ar fi dorit sa lege aceasta cavalerie religioasa de fostele ordine celtice.- vor accepta intotdeauna lupta impotriva ereticilor chiar in situatia de trei contra unu.- daca lupta pentru viata lor impotriva unora care nu sunt eretici, ni vor riposta decit dupa ce au fost atacati de trei ori.- daca nu-si indeplinesc datoriile vor fi biciuiti de trei ori pe zi.

Cavalerii Templieri

Hugues de Payns, fondatorul oficial si primul Mare Maestru al Ordinului Templierilor, s-a nacut la Payns la o data necunoscuta dar care se situeaza in jurul anului 1080. Era unul din ofiterii Casei de Champagne si nu unul dintre cei neinsemnati, deoarece gasim semnatura sa pe doua acte importante ale contelui de Troyes.Se admite in general ca a participat la prima cruciada si ca atunci afost in tabara contelui Blois si de Champagne. Se poate sa-i fi cunoscut personal pe Godefroy de Bouillon, pe cei doi frati ai sai, Baudoin du Bourg, conte de Edesse, cel care va deveni Baudoin al II-lea, rege al Ierusalimului, lucru care nu este lipsit de importanta cind te gindesti la sprijinul si bunavointa de care se va bucura mai tirziu.Se pare ca s-a intors in Orient in 1104 sau 1105, insotind-ul pe Hugues de Champagne.Dar comportamentul contelui de Champagne devine din ce in ce mai ciudat. El emite dorinta de a se intoarce pe Pamintul Sfint, nu ca luptator, nici ca pelerin, ci pentru a intra in ordiunul Sfintului Ioan-de-la-Ierusalim care, in Palestina, proteja pelerinii, ii ajuta si ii ingrijea.Contele de Champagne, care avea rangul de mare suzeran si care era unul dintre primii seniori ai regatului, al carui domeniu era mai intins decit domeniul regal, e putin probabil sa fi simtit o dorinta de nestapinit de a ingriji pelerinii bolnavi ... Chiar si pentru izbavirea sufletului sau, pentru care manastirea Clairvaux ar fi fost de ajuns ...De asemenea, daca soarele Jaffei l-ar fi atras intr-atit, ar fi putut sa lupte impotriva necredinciosilor in fruntea oastei sale pina ce moartea l-ar fi ajuns, la nevoie ...Daca ar fi fost ispitit de dragostea vreunei frumoase necredincioase, n-ar fi dorit totusi sa intre intr-un ordin calugaresc dintre cele mai severe.Dar el nu se gindeste nici la lupta, nici la dragoste. Daca nu se gindeste la izbavirea sufletului - normal - nu gaseste oportun sa paraseasca ce-l atrage in Levant si ceea ce trebuie sa fi fost un lucru cu totul neobisnuit ...Fiind casatorit, si conte de Champagne, nu putu sa intre in ordinul Sf. Ion. Ar fi trebuit ca sotia sa sa accepte sa se calugareasca, ceea ce ea refuza in mod hotarit.Atunci cel care pleca fu Hugues de Payns. Insa, in 1125, Hugues de Champagne isi repudiaza sotia, isi reneaga copilul, renunta la comitat si merge sa se alature celor noua cavaleri in casa de pe amplasamentul Templului lui Solomon. Pentru a pazi drumurile, la ordinul unuia dintre ofiterii sai ? Sa nu fim naivi ...Cel de-al treilea personaj este Bernard de Clairvaux, fara indoiala cel mai extraordinar om pe care l-a avut occidentul vreodata. In el exista un mister al "supraomului" dumnezeiesc care scapa intelegerii umane.Bernard de Clairvaux s-a nascut in 1090 linga Dijon, la castelul Fontaine si era din familia ducilor de Burgundia. A avut el oare, deja o initiere cind se prezinta la Citeaux pentru a deveni calugar ? Nimeni nu poate sti, dar puterea sa asupra oamenilor este deja mare. La 21 de ani se prezinta insotit de 30 de tovarasi, din care cinci sunt fratiii si unchiul lui, fratele mamei sale. Astfel, Bernard intra la Citeaux, sub abatiatul lui Etienne Harding. In 1115 pleaca sa intemeieze Clairvaux in padurea BAR-sur-Aube si ia, imediat, conducerea Occidentului, si aceasta nu este o simpla "imagine". El dojeneste, si inca raspicat, regi, papi, episcopi, mari vasali si toti se supun acestui calugar cu sanatatea fragila, umil dar cumplit. Papi, regi, episcopi si mari abati, de la Cluny la Saint Denis, se pleaca in fata lui si il cinstesc ..."Treburile Domnului sunt si ale mele, spune el, si nimic din ceea ce-l priveste nu-mi este strain", caci el este aici pentru a se ocupa de ele. Si lucrul cel mai extraordinar este ca toata lumea este de acord.In doctrina sa nu gasim nimic meschin, iar crestinismul sau nu are nimic intortochiat. Emul fervent al cultului fecioarei, el este cel care a inventat termenul de Notre-Dame. Magician ? Desigur, dar in cel mai inalt sens al cuvintului.Se pare ca este atotcunoscator. Acest omulet, mereu pe drumuri, a dat pentru exploatarea paminturilor de la Clairvaux, instructiuni admirabile. In 1148, a murit in bratele sale Meal O'Morgair, arhiepiscop de Malachie, autorul prezumtiv al faimoasei profetii spuse de papi, un alt purtator al Cuvintului, caruia Bernard, care i-a scris biografia, ii recunostea uimitoare daruri de vizionar.Acest om este cel care urma sa intemeieze Templul, incredintindu-i misiunea si invatatura, dupa cum o recunostea, in procesul care a urmat, Fratele Aymery, in apararea sa, sub forma de rugaciune.Printre cei noua cavaleri care se vor prezenta regelui Ierusalimului sunt cel putin doi care sunt legati foarte strins de sfintul Bernard: unul este Hugues de Payns, conducatorul misiunii, celalalt este propriul sau unchi, fratele mamei sale, poate tot cistercian, Andre de Montbard.

Cavalerii Templieri

Povestea spune ca in anul 1118 noua cavaleri francezi, piosi, religiosi si cu teama de Dumnezeu, s-au prezentat in fata regelui Ierusalimului, Baudoin al II-lea. I-au adus acestuia la cunostinta ca se hotarisera sa faca parte din comunitate si sa-i protejeze pe pelerini de hoti si de criminali; si sa pazeasca drumurile publice.Regele Baudoin i-a primit curtenitor si a acceptat propunerea lor. Le-a dat, pentru locuit, o casa pe care o avea intr-una din aripile palatului, pe locul unde se aflase fostul Templu al lui Solomon, in Masjid-el-Aksa.Cei noua cavaleri l-au vizitat apoi pe Patriarh, pentru a-l informa si pe acesta despre misiunea pe care si-o asumasera, cit si despre dorinta de a fi considerati "Soldati ai lui Hristos" si de a trai conform regulilor calugaresti - sau semicalugaresti, caci au ramas laici pina in 1128. Primind aprobarea patriarhului, au rostit in fata acestuia cele trei legaminte, de castitate, de supunere si de lipsire de avutii personale. (Termenul lui Guillaume din Tyr este sine proprio, si a fost tradus, putin cam pripit, prin: saracie).In sfirsit, canonicii Sfintului Mormint le-au cedat templierilor, stipulind anumite conditii, un loc pe care-l detineau in jurul casei pe care le-o imprumutase regele.Povestea mai spune si ca, prin situarea pe locul fostului templu al lui Solomon, li s-a dat numele de Cavalerii Templului sau Templieri ... Si aici era vorba despre o premonitie cu totul speciala.Astfel incepe frumoasa legenda a Ordinului Templului care avea sa-si puna amprenta asupra intregii crestinatati si care s-a sfirsit odata cu acel rug din 1314 pe care a murit, din ordinul lui Filip cel Frumos, ultimul Mare Maestru, Jacques de Molay.Ei sunt, se spune, cavaleri saraci ...Il au drept conducator pe Hugues de Payns care va deveni primul mare maestru al ordinului, cind acesta se va fi constituit.Hugues de Payns iai are fieful la nord-vest de Troyes, in locul care va deveni primul domeniu templier si care va functiona ca un fel de comanderie. El este inrudit cu contii de Champagne.Adjunctul sau este Godefroy de Saint-Omer, flamand si, fapt sigur, unei rude a acestuia Baudoin I ii incredintase Tiberiada si principatul Galileii.Un altul este Andre de Montbard, unchiul sfintului Bernard, abate de Clairvaux. Stim ca este inrudit cu contii de Bourgogne.Payen de Montdidier si Archambaud de Saint-Amand sunt si ei flamanzi.
Deja saracia cavalerilor pare foarte relativa. Sa admitem totusi ca erau saraci, ca scutierii lor erau saraci, ca armurierii lor erau saraci si ca servitorii lor erau saraci ... Fiindca in mod obligatoriu au servitori. In aceste vremuri un cavaler nu-si poate imbraca singur armura si de asemenea nu poate lupta singur.La fel de putin probabil este ca isi vor respecta legamintul privind lipsa oricarui bun personal; si acest legamint va ramine in vigoare de-a lungul intregii istorii a Templului, in pofida bogatiei la care a ajuns Ordinul.Merita sa ne oprim de asemenea si asupra legamintului de castitate.
Se poate ca starea de castitate sa corespunda ideii care exista in acele vremuri cu privire la un grup de cavaleri dornici sa-si asigure salvarea sufletului, dar acest sacrificiu insemna putin in raport cu misiunea de jandarmi ai drumurilor de pelerinaj pe care si-o asumasera. Fata de o asemenea sarcina, un soldat oarecare, chiar si destrabalat, este la fel de valoros ca orice cavaler lipsit de pata.Exista, bineinteles, o nevoie certa in acest sens. Lasind la o parte incursiunile armatelor musulmane, partea de margine a tarii, intre Jaffa si Ierusalim, era intesata de beduini pusi pe jaf si pe care "cinstitii" crestini indigeni ii ajutau cu draga inima sa-i tilhareasca pe pelerini.Totodata, oare aceasta activitate de pazire a drumurilor si de protejare a pelerinilor nu se suprapunea activitatii in esenta identice pe care si-o asumase un alt ordin, si anume Ordinul Cavalerilor Ospitalieri ai Sfintului Ioan din Ierusalim ?Logica, si o organizare normala ar fi presupus ca acesti noua cavaleri care voiau sa-i apere pe pelerini sa se adreseze in acest sens Ordinului Ospitalierilor.Dar nu au facut-o.Din povestire, trebuie s-o spunem, nu reiese clar cum si de ce au ajuns acesti noua cavaleri la Ierusalim. Ei nu sunt cruciati, altfel ar face parte dintr-o armata, dintr-o trupa. Nu sunt pelerini; cavalerii venind in pelerinaj avea sarcina, fiind oameni de arme, in a ridica spada "in numele Domnului", si nu de a trage de urechi niste hoti la drumul mare. Ori ei nu participa la nici o actiune cu caracter razboinic. Nu sunt nici locuitori ai Pamintului Sfint, caci in acest caz regele nu ar fi fost obligat sa le gaseasca adapost.Ei se prezinta ca independenti si au parte de o bunavointa speciala din partea regelui care le da o parte din castelul sau si ii muta pe canonicii de la sfintul Mormint. Nu peste mult timp, dupa ce regii franci au emigrat in citadela turnului lui David, intregul Templum Solomonis ramine la dispozitia celor noua cavaleri.Totul se petrece ca si cum ar fi existat o dorinta expresa in a le darui acel loc, lor si numai lor; fiindca doar ei ramin aici. Istoricul Guillaume din Tyr este categoric in acest sens: timp de noua ani au refuzat orice companie, si orice primire in rindurile lor a altcuiva, exceptia reprezentind-o, lucru ce trebuie consemnat, catre 1225, un nou cavaler, Hugues, conte de Champagne, care, pentru a li se alatura, renuntase la avere, sotie si copil.Unul din cei mai puternici nobili ai Frantei venind sa apere caile de comunicatie !Evident, fapt care sare si in ochii celor mai putin avizati, cei noua si mai apoi zece cavaleri nu se afla aici pentru a pazi drumurile.Aceasta misiune ascunde o alta.Cealalta misiune se desfasoara in Templul lui Solomon din care toata lumea s-a retras pentru a le lasa lor intreaga libertate de actiune.Cei noua cavaleri formeaza ceea ce in zilele noastre am numi un "comando" in misiune.

parintele roger a fost ucis de francmasonerie

Decizie surprinzatoare in dosarul iesencei care l-a ucis pe fratele Roger, fondatorul si liderul comunitatii ecumenice Taizé - magistratii francezi au dispus neinceperea urmaririi penale pentru Luminita Solcan. Potrivit canalului de stiri France 24, crima care a avut loc in august 2005 va ramane nepedepsita pentru ca expertizele medicale au aratat ca ieseanca Luminita Solcan nu a avut discernamant atunci cand a comis fapt. Pe de alta parte, femeia sustine ca de fapt ea nu este autoarea acestui asasinat care a ingrozit intreaga Europa, ci ar fi vorba despre un complot al francmasoneriei si al Armatei Republicane Irlandeze. Pe baza parerilor exprimate de specialisti, justitia franceza a ajuns la concluzia ca femeia nu a fost constienta de ceea ce face. "Faptele au fost stabilite clar, dar multiplele expertize au indicat ca tanara nu era constienta de actele sale in momentul comiterii asasinatului si suferea de o modificare totala a facultatilor sale mintale", a precizat Jean Louis Coste, potrivit site-ului canalului de stiri France 24, www.france24.com. Avand in vedere aceste aspecte legate de starea sanatatii sale mintale, magistratii au dispus internarea Luminitei Solcan intr-un spital de specialitate de la Dijon. Presa franceza mai anunta, de asemenea, ca in cateva zile avocatul iesencei va cere extradarea Luminitei Solcan, pentru ca aceasta sa fie transferata intr-un centru de ingrijire din Romania. "Ea a inceput prin a denunta un pretins complot francmason, apoi a vorbit de pedofilia unor preoti inainte de a spune si a repeta ca Armata Republicana Irlandeza este la originea asasinatului, recunoscand ca a tinut cutitul, dar niciodata nu i-a aplicat ea lovitura mortala fratelui Roger", a declarat avocatul Eric Braillon, aparatorul iesencei, potrivit canalului de stiri France 24.

Ucis la slujba
La data de 16 august 2005, Luminita Solcan l-a injunghiat pe preotul in varsta de 90 de ani in fata a peste 2.500 de credinciosi. La putin timp dupa incident, anchetatorii au aflat ca Luminita Solcan (37 de ani) avea unele probleme psihice, aceasta fiind de mai mult timp sub tratament medicamentos. La slujba de seara, in data de 16 august, Luminita Solcan l-a injunghiat pe parintele Roger de doua ori, in gat si in spate. Medicul care era prezent la slujba religioasa nu a putut face nimic, deoarece rana provocata de cutit era mult prea grava, iar mentorul comunitatii ecumenice Taizé a decedat in foarte scurt timp. Ieseanca locuia de doua zile la Taizé si a reusit sa ajunga in apropierea parintelui prin mijlocul corului de calugari, aceasta nefiind vazuta de cel pe care l-a asasinat. Conform celor afirmate de procurorii criminalisti francezi, Luminita Solcan a cumparat cutitul din orasul Cluny, in apropiere de Taizé, cu doar doua zile inainte de producerea odioasei crimei. Acest lucru i-a facut pe anchetatori sa sustina ca au avut de-a face cu o crima cu premeditare. Ieseanca de 37 de ani este absolventa a Facultatii de Electrotehnica, insa dupa terminarea studiilor, nu a reusit sa isi gaseasca nici un loc de munca. Vecinii familiei sale au spus ca Luminita nu a avut niciodata un prieten, iar cei care o cunosteau au afirmat ca tanara era o fire mai retrasa si ca avea de mica probleme de natura psihica. Dupa crima, Luminita Solcan a stat internata intr-un spital pentru a fi cercetata de medicii psihiatri, iar de atunci mama acesteia asteapta sa fie adusa in Iasi sa poata vorbi cu ea. Varianta ca este nevinovata si ca totul a fost un aranjament pus la cale de alte persoane a fost confirmata in repetate randuri si de prietenii de familie din Iasi ai Luminitei Solcanu. "Luminita spune in scrisori ca, dupa ce a cumparat acel cutit, a vrut doar sa-l mangaie pe parintele Roger. Sustine de fiecare data ca este nevinovata, iar avocatul ei a mers in spital si a linistit-o, spunandu-i ca totul a fost ceva incidental", a spus Zenobia Pielescu, una dintre vecinele mamei Luminitei.

george bacovia - ego

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie -
-Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine -
-Aceeasi nepăsare
De oameni, si de tine.

corydon

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul...

Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase ?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase...

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar,
Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu
Si-ntregul picior cand pasesc il descopar,
Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar...

Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ati sti cat va sade de bine
Sarind, topaind dupa negrele-mi buze.
Celalalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze

C-un tainic creion imi sporesc frumusetea,
Fac baie in cidru de trei ori pe noapte
Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea
Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea.

Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt in coreset sub camase,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept tatuat-am un taur
Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisica ranjeste
Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,
Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,
Din mine ies limbi si naparci otravite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,
Si insasi natura atotstiutoare
Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn ratacit printre case,
Un turn de pe care cad pietre pretioase ?


Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

diamantul

intr-o dimineata, inainte de rasaritul soarelui, un pescar s-a dus la rau. vazand ceva pe jos, s-a aplecat si a gasit un saculet cu pietre. a luat sacul si lasandu-si plasa de pescuit deoparte, s-a asezat si a asteptat rasaritul soarelui, pentru a-si putea incepe activitatea pe lumina.

plictisit, a luat o pietricica si a aruncat-o in rau. a luat apoi a doua pietricica, apoi a treia, bucurandu-se de pleoscaitul pe care le faceau cand le arunca in apa in tacerea profunda a diminetii.

a continuat astfel pana cand saculetul s-a golit.

treptat,soarele a inceput sa rasara. in saculet nu mai ramasese decat o singura pietricica.

vazand la lumina soarelui ce tinea in palma, inima lui aproape ca a incetat sa mai bata...

era un diamant!

aruncase in apa un saculet de diamante. nu ii mai ramasese decat unul.

a strigat, a inceput sa planga, dar era in zadar.

daduse accidental peste o comoara atat de mare incat nu i-ar fi ajuns o viata intreaga sa o cheltuiasca, dar din cauza intunericului a aruncat-o.

intr-un fel,putem spune ca pescarul a fost norocos, doar ii mai ramasese un diamant. din fericire pentru el, lumina soarelui a aparut inainte ca el sa apuce sa-l arunce si pe acesta.

cei mai multi oameni nu au nici macar acest dram de noroc. viata trece pe langa ei, iar soarele nu rasare niciodata, dimineata nu patrunde niciodata in vietile lor.

traind in intuneric ei arunca toate diamantele vietii, convinsi ca sunt pietricele

povestea copacului

se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. era minunat.

un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata.

daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerata fi mare.

asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. iubirea este intotdeauna fericita cand poate darui ceva, egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

baiatul a crescut. uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.

vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. il aproba cu ramurile sale, canta in bataia vantului.

baiatul a crescut si mai mult. a inceputsa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. ori de cate ori se odihnea pe ele copacul se simtea fericit. iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il reconforteaza.

timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. avea ambitiile lui. trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni...de aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: "vino,vino.te astept".
iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. ea nu este altceva decat o continua asteptare. cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. baiatul a devenit ambitios prins in afacerile sale lumesti.
"ce copac? de ce ar trebui sa-l vizitez?"

intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat:
"asculta! te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine."

baiatul i-a raspuns:
"ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? eu imi doresc bani"
egoul este intotdeauna motivat, are intotdeauna un scop. iubirea nu are nici un scop. ea reprezinta propria rasplata.

uimit, copacul i-a spus baiatului:
"nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? iti ofer tot ce am."

iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

"din pacate, nu am bani. aceasta este o inventie a oamenilor. noi, copacii, nu avem bani. in schimb, suntem fericiti. crengile noaste se umplu de flori, apoi de fructe. umbra nostra ii racoreste pe cei incalziti. cand bate vantul, dansam si cantam. desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. nu, noi nu avem nevoie de bani."

baiatul i-a spus:
"atunci, de ce sa vin la tine? nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. am nevoie de bani."

egoul cere intotdeauna bani, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

copacul s-a gandit mult, dupa care a spus:
"atunci, culege-mi fructele si vinde-le. in felul acesta, vei obtine bani."

baiatul s-a luminat imediat la fata. s-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. in graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. el nu poate simti decat nefericire.

baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele pentru a obtine bani in schimbul lor.

baiatul nu sa mai intors multa vreme. acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor mai multi bani. a uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

copacul era trist. tanjea dupa intoarcerea baiatului. la fel ca o mama cu sanii plini de lapte care si-a pierdut copilul. intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l stange la piept si a se usura. cam la fel tanjea si copacul nostru. intreaga sa fiinta era in agonie.

dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac.

acesta i-a spus:
"vino la mine. vino si imbratiseaza-ma."

barbatul i-a raspuns:
"termina cu prostiile. faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte."

egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

copacul a insistat:
"vino, mangaie-mi crengile. danseaza cu mine."

barbatul i-a raspuns:
"termina cu flecareala asta stupida! acum doresc sa imi construiesc o casa.i mi poti oferi o casa?"

copacul a exclamat:
"o casa? bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa."

singurii care traiesc in case sunt oamenii. toate celalalte creaturi traiesc liber, in natura. cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.

"noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".

fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. iubirea nu stie decat sa daruiasca. ea este pregatita intotdeauna sa se ofere in intregime.

barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare:
"vino, vino, iubitul meu."

timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. odata,se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. acesta l-a intrebat:
"ce mai pot face pentru tine? ai venit dupa foarte, foarte mult timp."

batranul i-a raspuns:
"ce poti face pentru mine? as vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. pentru asta am nevoie de o barca."

fericit, copacul i-a spus:
"taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. as fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".

omul a adus un fierastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu nerabdare intoarcerea celui iubit. a asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

odata, m-am asezat langa un ciot. acesta mi-a soptit:
"am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. poate ca nici macar nu mai este in viata. o, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai doriar fi sa aflu vesti despre el. atunci as muri linistit. dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar mai auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj"...

o lacrima imi strabatu obrazul....nu m-a recunoscut...

povestire zen

un calator intalni un tigru. fugi,urmarit de tigru ajunse la o prapastie. se agata de corzile unei vite salbatice si isi dadu drumul in prapastie. tigrul il astepta sus.
omul privi in jos si vazu ca in fundul prapastiei il asteapta alt tigru. si doi soareci incepuse sa roada corzile vitei...
atunci, omul vazu crescuta intr-o crapatura a stancii, o fraga.
tinandu-se de corzi, se intinse si o culese.
o baga in gura.
ce gust minunat avea!