mission impossible 2 ~ cast tom cruise

cand uneori ajung la starea de fear of loathing in las vegas, trecand de starea de kill bill 2, m-apus ca scriu.
da, stiu e funny.
ma loveste o idee, si zic ca e foarte tare, incerc sa imortalizez totul, dar ceva nu-mi iese bine.
vorba maestrului Musatescu: "atunci cand bat campii, e ca si cum mi-as vedea mosiile."
undeva trebuia sa fie amuzant.
muzica mi-a luat urechile.
si n-as putea sa zic cand m-a palit sunetul asta, un sunet atat de familiar,
stiu suna ciudat.
sau poate stiu sa zic cand, 
dar nu vreau.
de tampita nu vreau.
si uneori imi place atat de tare tampita.
zi-i si tu !
t a m p i t a.
suna bine.
undeva e o repetitie ce te tine in priza.
in sunet ma refer.
asa cum pielea de gaina iti cucereste pielea,
stiu suna ciudat,
asa si sunetul iti jefuieste muschii.
si depinde de sunet, ca poti sa nimeresti unul care musca din tine.
sa vezi atunci sange.
t a m p i t, 
de peste campii pana la mosii.
vorba pestritului Petre Ispirescu,
jumatate de om calare pe jumatate de iepure schiop.
a fost odata etc.,

ma doare maseaua. n-ar trebui sa beau cafea.

Si nu stiu ce naiba mi-a venit sa ma uit prin geam.
Mi-am zis ca-i cam innorat.
si ca  sa vad ca fiecare clipa conteaza,
Mi-am zis ca este apus.
Fuse si se duse, clipa-n innorata,
Mi-am zis sa ma duc, 
va zic alta-data.

eu cand n-am ce face, fluier !

Si-mi vine cateodata sa arunc,
tara asta sus in aer !
ca ma oftic, mah,
recunosc,
ma oftic atat de tare, dar nu fac nimic, ca nu port sange de grec in mine,
din pacate.
al meu e poate albastru, din neamul lui Mihai.
si imi vine sa ma duc si eu in alta tara si sa ma uit la a mea cum piere.
de lasa ce sunt.
si asta ma doare.
ca e frumoasa mah,
e atat de frumoasa tara mea.
si nu vreau sa fac politica aici.
mai degraba imi plang tara, ca atat mi-a mai ramas.
ca n-am curaj sa ies in strada sa plang, ma plang aici in fata calculatorului,
ca e bine si e cald, nu pot sa ies cum au iesit astia la universitate, ca sufar la frig
si romanu` e roman.
isi iese din pepeni numa iarna.
cand il roade foamea.
ca eu manifestari vara n-am vazut.
adevarat, ca pe caldurile astea nu iti vine sa faci nimic.
nici dansul pinguinului nu intra. mai bine dansul ploii.
daca eram obisnuiti si noi ca si greci cu caldura, ieseam in strada si urlam in fata primarie din busteni, care lasa padurea sa arda de o saptamana, 
ca cica nu au fonduri.
sa le dam noi fonduri.
eeee... da de unul singur,
vorba lui Blaga:
"Orice om , singur, e asa de putin, ca nici nu-i poti zice om. Abia toti oamenii impreuna fac un singur om."
mare om si Blaga asta.
eee...
mai citim o carte, mai postam o balarie, 
si asteptam referendumul.
mintindu-ne ca voturile sunt pe bune, 
indiferent de rezultat.
mdaa....

Fernando Pessoa

Autopsihografie

Zice-se că invent sau că mint

În tot scrisul meu. Nu-i așa.

Pur și simplu eu simt

Cu imaginația.

Nu-mi folosesc inima.

Ceea ce mi se-ntîmplă sau e visat,

Ceea ce îmi lipsește sau mă-mplinește,

Este asemeni unui strat așezat

Peste un alt lucru și încă peste.

Iar frumosul acesta e - peste.

Astfel dezlegat de perplexitate,

În miezul a toate aceste

Ce-mi sînt mai degrabă îndepărtate,

Scriu adevărat despre ceea ce nu este.

Să simt? Simtă cel ce citește.

ce le zice si asta

ptiu

drace

Pragmatique

cum te cheama?
Andreea Dimonu.
si unde locuiesti?
cum te duci spre Izvor, aproape de cimitir.


cand eram mica ma jucam cu vecinii prin imprejurimi.
jocurile erau diferite si impartite pe zone.
in padure ne jucam de'a  pititea.
in zavoi ne faceam cazemate.
fotbalul era rezervat pentru podu' vechi.
adevarul si provocarea le tineam pentru cimitir.
cand eram mica mama imi canta ca s'adorm.
in versuri se'mpletea adevarul.
tot pentru cimitir tineam si intrebarile.
vazand atatea
pietre,
intrebi, 
sau tii in tine,
de ce ti-e frica oare?
de moarte sau de tine?
ne intrebam de moarte,
cum e si ce e ea,
si care-i mai urata.
si discutam parerea.
zgribulindu-ne piele,
gaini in fata vietii.
si imi raspund acum, 
in ochii mei vazuta,
sa mori iubit, desi coloana ...
ti-e rupta, 
este un joc cu insasi viata ce trebuie traita.

sexul caraghios si basina salvatoare.

Si daca imi vine, ce ?
Sa ma opresc ?
Pai si atunci unde e farmecul ?
Rasul si basina trebuie eliberate.
In limita fiecaruia
In firea dreapta a naturii
Un adevar se-ntrezareste,.
Cand n-ai un simt, cel al masurii,
Si bunul simt te paraseste !
Ma aud cateodata razand.
Si uneori rad de rasul meu.
Mama stie ca daca stau pe spate,
atunci cand rad, 
cu greu ma pot oprii.
Si pana ajung sa fac asta, ragusesc.
Si nu e singura care stie asta.
La capitolul basini, pun o perdea.
Lasandu-i pe cei ce cred ca fetele nu trag vanturi,
In aer.
Aia cand iti vineeee...
Ori o dai, ori nu o dai.
Dupa legea fiecaruia.
Incearca sa faci combinatii.
Atunci sa vezi !
Incearca sa razi cand faci sex.
Pana la urma, sexul si rasul merg bine impreuna.
Din studii recente si articole de specialitate, 
reiese ca rasul si sexul au multe in comun:
ambele sunt relaxante,
stimuleaza producerea endorfinei,
favorizeaza circulatia sangelui catre creier,
ajuta la cresterea capacitatilor noastre mentale, 
influentandu-ne sa luam deciziile mai usor, 
imbunatatesc sistemul imunitar, protejandu-te de raceala.
Aspirina saracului mereu la datorie !
Eu din experienta merg pe combinatia asta.
Trage o basina la o intalnire de gradul zero.
Elibereaza-te !!!
Pana si nenea Toparceanu are o Dilema:

Aţi văzut prea bine că la consultaţii

Doctorii te-ntreabă despre emanaţii.

Vor să ştie totul: abundenţa, faze,

Unii le zic "vânturi", alţii le zic "gaze".

Dar să nu vă mire dacă medicina

Studiază astăzi foarte mult "băşina".

Fiindcă, biologic, pentru toţi e clar,

A băşi e un lucru foarte necesar.

Toată lumea beşe, asta-i o axiomă

Nu interesează sunet sau aromă.

În privinţa asta toţi suntem la fel

Floarea nobilimii, preoţi, prinţi, prinţese,

Papa de la Roma beşe şi iar beşe.

Îns-o chestiune trebuie-nţeleasă

Fiecare beşe, dar la el acasă!

Fără martori merge, tare sau încet,

Nimeni nu-ţi dictează să te beşi discret

Vrei rafale scurte sau prelungi să sune

Treaba ta, eşti liber, poti să faci şi spume!

Şi chiar dacă nimeni nu-ţi stă împrejur,

Poţi să beşi în lege, până pici în cur.

Eticheta cere, însă, să fii pudic

Bunul simţ pretinde să nu beşi în public.

Ce-ar fi, bunăoară, s-auzi pe cutare

C-a băşit în public doamna nu-ştiu-care

Sau că domnişoara, profesoara X,

S-a băşit în clasă, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,

Ar mai fi prestigiu, autoritate?

Cine le-ar mai crede fiinţe graţioase?

Ar fi socotite nişte băşinoase.

Dar mă-ntorc acuma iar la medicină

Să-ţi rişti sănătatea pentru o băşină?

Să n-o laşi să iasă dacă eşti în public,

Fiindcă eticheta cere să fii pudic?

În privinţa asta sunt păreri mai multe,

Cine-ar sta pe toate să le mai asculte?

Astfel, după unii poţi să beşi oricât

Dar să ştii la vreme să le strângi de gât.

Poţi să fii acelaşi om cu demnitate

De le dai tăcut drumu-n libertate

Asta-i o părere, una dintr-o mie

Dar morala spune că-i ipocrizie.

Ce deosebire între om şi cal

Ar mai fi atuncea sub aspect moral?

Când te-arăţi în lume demn, gras şi frumos

Şi-n realitate eşti un băşinos?

Câţi nu sunt din ăştia care beş de zor,

Parcă ştii vreodată ce-i la curul lor?

Dar rămâne lege că e indecent

Să slobozi la gaze pe eşapament

Fie, cu morala nu te poţi certa

Dar mai vine gazul fără voia ta.

Şuieră şi geme, cu prelung ecou

Iar tu ai neşansa să fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?

Să recurgi la scuze sau să te prefaci?

Din experienţă eu vă spun cinstit

Că nicicând în viaţă nu am îndrăznit

Să recurg la scuze, ar fi fost mai rau

Să roşească lumea toată-n jurul meu.

Am târşit un scaun, am făcut ceva,

Ca să nu se creadă c-am băşit cumva.

Şi oricât s-ar spune că sunt ipocrit

S-au făcut şi alţii că n-au auzit.

Chiar şi-ndrăgostiţii când admiră luna,

Cu sau fără voie, scapă câte una.

Dar cu-o tuse seacă, bine regizată

Sau cu-o melodie mai pe nas cântată

Fac să se ascundă tot, a poezie,

Chiar şi nedorita, scurta gălăgie

Ce-a trecut prin maţe şi s-a dus în vânt

Şi care ne-ncurcă viaţa pe pământ.

Dar astfel de cazuri când ipocrizia

E asociată chiar cu poezia,

Crime moraliştii noştri le socot.

Căci morala-şi bagă nasul peste tot.

În final, tot omul se întreabă trist:

Să asculţi de medic sau de moralist?

Piata Raiului - Ioan Lilă

Pe vremea aceea, paradoxurile erau mirarea mea, le povesteam eu; dar, cînd le-am descifrat mecanismul interior, n-am mai putut renunţa la gustul lor acidulat. Eram copil şi sensurile cuvintelor erau pojghiţa de gheaţă pe care aluneci cînd nici nu te aştepţi ...

La internet, Licurişco, nu-ţi zisei? m-a întrerupt Thomas, răspunzîndu-i Licurişcăi la o întrebare mai veche; l-am accesat şi pe Dumnezeu, da' nu era acasă, era la Hollywood ...

Piei, drace! l-a afurisit Licurişca pe Thomas.

Eram singur acasă. CrisLi era la Bucureşti. Carina se juca la nisip. Bunica era în vizită ... să cumpere pîine, peste pod. Eram curios să-i aud comentariile la întoarcere. Începuse războiul de treizeci de minute şi eternitatea se oprise să respire un pic, pentru că cearta văgăunenilor era savuroasă.

În cele din urmă, comenta Licurişca, peste o oră nici nu or să-şi mai amintească, cele două tabere de beligeranţi, de la ce a pornit conflictul dintre ele.

Păi, nici nu-şi mai amintesc, a rîs Thomas; asta este partea veselă a tragicomediei, pentru că, cealaltă ...

Şi am început să discutăm, desigur, în contradictoriu, pentru că, vorba unei ziceri folclorice, dacă am fii cu toţii de acord, n-am mai avea despre ce să ne răcim gura.

Thomas zicea, cu gîndirea lui profundă, că prosperitatea generală este un căcat şi eu i-am întărit aserţiunea, chiar dacă, ne ironiza Licurişca, cu zîmbetul ei de trandafir îmbujorat, asista supusă la tratamentul cosmetic al unei vulve derizorii, din care o să renască o pasăre albă-n cioc, tragi cu puşca ...

Thomas începuse să ragă, precum acel patruped devenit celebru pentru îndărătnicia lui. Şi, cu toate astea, susţineam eu, măgarul joacă un rol istoric în schimbarea religiei omenirii ... Sigur, afirma Thomas, şeful (şi se referea la Dumnezeu!) ar fi trebuit să fie mai democrat. Jertfele nu sînt zadarnice, pentru că umanitatea este cu pregnanţă emotivă, nu are alt mecanism interior, prin care să se guverneze şi de aceea nici nu va evolua vreodată ... Licurişca gemea de invidie şi aducea argumente despre umanism, principii, familie, chestii d-astea, de coînţelegere prestabilită, fraze dogmatice referitoare la legea morală, iar Thomas, pentru că era lovit cu măreţia şi trufia oamenilor, care, zbiera el, îl neantizează pe Dumnezeu cu principii fecaliste, încerca să-şi pună pe umeri mantia milosteniei desăvîrşite, dar Licurişca îl acuza de ipocrizie ... ipochimen lugrubru, tu, generator de paradoxuri, tocmai tu striveşti şarpele cunoaşterii?!, tocmai tu, care pronunţi cuvîntul căcat, citîndu-l pe Dumnezeul neamurilor, care s-a cutremurat cînd a văzut ce-a ieşit din legile lui armonioase, înţelese de bipezii cu instincte reptiliene ca pe nişte legi de hîrtie, pe care le spulberă vîntul angoaselor?!

Thomas era barbarul lăuntric, precum credinţa cu ideile şi filososfia ei morală, era apărătorul patriei, sclavul refuzat la tîrg, nu vrem o aşa sălbăticiune în ograda noastră în care cresc zece curcani, nouă găini care fac ouă, în prezent fulguite, şi două căţele ...

Ştiţi ce ucide iubirea, animalelor dotate cu cojones? Neîncrederea! ne-a lovit sub centura dialecticii frumoasa şi languroasa şi delicata Licurişca; voi, purtători de orgolii neînvăluite de parfumul florilor de lotus, voi vreţi să deveniţi deţinătorii adevărului universal? Voi vă ancoraţi în cosmogonie? Cu ce? Cu mirarea desăvîrşirii? Dar creaţia? Chinul? Naşterea? Bate vîntul şi împrăştie sămînţa?! Voi sînteţi doar adierea ... ipotetici şlefuitori ai perlelor de la gîtul femeilor. Sensibilitatea feminină este o spirală, nu un cerc, este o suferinţă, nu o speranţă, este acea expresie armonizată a moralei, care îşi are legile ei proprii, nu cele impuse de voi, femeia este guvernată de anima, animale ce sînteţi. Femeia este lină, pătrunzătoare, fermă, armonioasă, flacără şi pasăre ...

Ia staţi! zicea Thomas, că am luat-o razna ... batem la poarta credinţei şi ne încurcăm în jartiere, focul reprezintă înţelepciunea umană, dar nu putem merge mai departe pentru că de la fum încolo este taina creaţiei, numerele şi poezia, punct!

Licurişca se amuza pe seama noastră. Le arunca pîine păsărelelor şi zîmbea cu ironie.

Un graur certăreţ ţopăia pe balustrada terasei şi îl imita pe Thomas. Gras şi înfoiat, le gonea pe celelalte păsărele, asemenea lui Thomas, care voia să ne convingă, cu argumente agresive, că el este deţinătorul adevărului absolut.

Staţi, le-am zis eu, aici nu sîntem la piaţă ...

Ba sîntem în piaţa raiului, s-a pornit iar Thomas; ia vezi, că fata a făcut pipi pe ea, cred că ar trebui să-i schimbi pantalonaşii, cît despre piaţa raiului, uite cum este, stai să-ţi povestesc ...

Gogoşi, l-a ironizat Licurişca. Tu n-ai fost niciodată acolo, banditule.

Ba am fost o dată ... Şi Thomas s-a întristat. Pe faţa lui de înger frumos apăruseră ridurile unor suferinţe greu de redat în cuvinte. E îngrozitor sentimentul de pe chipul unui bărbat puternic, atunci cînd suferă. Bărbaţii nu plîng nici cînd li se scufundă corăbiile, nici cînd pierd bătăliile ... doar se întristează cînd se simt trădaţi sau le mor camarazii pe cîmpul de luptă. Ba am fost o dată, a zis el iar; tocmai se negocia preţul sufletelor ... nu pe cîntar, nu cu măsura umană, ci cu intensitatea visurilor ...

De pe pod se auzea aria calomniei, muzica sferelor dispăruse în vuietul valurilor sub care peştii, speriaţi de umbrele diforme ale lumii de deasupra, cea înecată în sunete şi sufocată de aer, fugeau să se ascundă muţi de uimire ...

Uite că nu trebuie să căutăm lumi paralele dincolo de lumea noastră, trăim într-o lume care se reflectă în alta, lichidă, problema e că cele două lumi au nevoie una de alta ca sacaua de măgar şi ca Loudovic al XIV-lea de răsăritul soarelui; noi, cei care sîntem scufundaţi într-un borcan plin cu aer, peste care stă, ca un capac, cerul cu stele şi norii şi păsările ce îl brăzdează cu zborul lor, ne potolim setea cu lichidul celeilalte lumi, în care n-am putea respira, dar nici n-am putea trăi fără ea, dar lumea subacvatică se simte ocrotită de aerul nostru, pentru că altfel, fără această presiune formidabilă a atmosferei, pămîntul întreg s-ar pîrjolii sub razele nemiloase ale soarelui cel dătător de viaţă şi de moarte.

Dacă aş fi fost ecologist, aş fi putut trage un semnal de alarmă: oameni buni, nu stresaţi peştişorii cu discuţiile voastre despre sensul existenţei şi rostul podului de peste apă, peste care vă duceţi şi vă întoarceţi şi tot voi sînteţi, nu aţi păţit nimic, dreapta n-a devenit stînga, acest miracol se întîmplă numai în faţa oglinzii, dar, atenţie! să nu vă soarbă în ea, aşa cum firele de praf sînt aspirate de pîntecul lacom al aspiratorului ...

Thomas tăcea ... Iată, a murmurat el, şi parcă nu prea mai avea chef de viaţă, luneca doar purtat de valuri pe sub un pod de piatră, pe care a venit apa şi l-a luat ... dar copiii, care au în minte ideea că nu piatra este indestructibilă, deşi constructorii piramidelor poate tocmai asta au vrut să ne arate, că abia după ce construcţiile lor piramidale vor fi măcinate de vînturi, căldură şi tot felul de intemperii, abia atunci vom pricepe şi noi, oamenii, că va trebui să facem altele, iar copiii ştiu acest secret de o simplitate alarmant de emoţionantă, pentru că ei continuă să cînte: “Vom face altul, mult mai frumos,/ Un pod de piatră, pe rîu în jos ... ” În jos, în timp, da? Asta e de înţeles?

Şi Thomas iar a tăcut. Vorbea dezlînat, lipea cuvintele, şi le căuta pe îndelete, ca un moşneag ce îşi răsuceşte o ţigară, pentru că el, moşneagul, nu se mai grăbeşte, are eternitatea de partea lui. Thomas ne povestea de parcă avea în faţa lui un platou de prăjituri şi gusta pe îndelete din fiecare, cu bucuria unui copil care îşi linge degetele de miere; totuşi, ne explica el, parcă fără legătură cu discuţiile de pînă atunci, răsucind între degete o crenguţă pe care o culesese din iarba de sub mărul uriaş de lîngă casă, nu simt nici o emoţie cu privire la miracolul prin care zboară un avion, cînd călătoresc cu avionul, şi nici cum îşi prepară cofetarul crema de zahăr ars nu mă interesează, pentru că nu pot cuprinde cu mintea toate conexiunile dintre aripă şi zbor şi dintre cratiţă, aragaz şi boneta bucătarului ... dar ne povestea cum era în piaţa raiului, descriindu-ne coloanele de parcă ne povestea cum arată interiorul bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol sau grandiosul Dom din Köln, pavajul din dale de piatră savant aranjate după nişte schiţe al căror conţinut nu-l poţi înţelege dacă nu ai noţiunea de spirală, de cochilie de melc, de timp răsucit în jurul propriei lui axe ...

Îmi părea rău că nu era şi CrisLi acasă, ca să-i audă discutînd. Cînd ea m-a întrebat cum sînt cei doi prieteni ai mei, nu am ştiut ce să-i răspund. Dar şi o altă întrebare, refuzată de subconştientul nostru, al meu şi al ei – pentru că simţeam şi gîndeam de parcă eram o singură fiinţă - ne ameţea ca un drog: care era misiunea lor, ce căutau pe lîngă mine, ce voiau, la urma urmelor, dar cum să-i întrebi pe îngeri una ca asta?!

Licurişca, frumoasă ca o nimfă ce se scaldă într-o fîntînă arteziană, m-a privit surprinsă. Cum ?! s-a mirat ea. Nu înţelegi? Nu căutăm nimic. Nici noi nu ştim de ce sîntem aici. Trăim la fel ca tine, azi, în clipa asta, nu ştim ce ne aduce viitorul ... dar voi nu vă temeţi, nu ? dar ce, tu ai vreo temere? Eşti fiinţa umană cu cea mai simplă existenţă de pe pămînt ... poate asta ne place la tine ... că te laşi purtat de valuri ... dar nu toţi oamenii trăiesc aşa? ba nu, oamenii trăiesc bezmetic ... şi Crisli?! am zis eu, amuzat de mutrişoara ei nostimă; păi, şi ea e ca tine ... doar sînteţi feţele aceleiaşi medalii ... ştiţi şi voi acest lucru, nu ?

Da, asta ştiam. Şi nimic nu mă mai mira. Cu vreo două zile în urmă i-am cumpărat “Pe aripile vîntului”, roman la care Margaret Mitchell a muncit - ăsta e cuvîntul! - zece ani. Era ora două şi jumătate. Îmi amintesc cu precizie pentru că lîngă anticariat era un ceas care arăta şi temperatura aerului, şi mă uitasem să văd cîte grade erau, pentru că era prea cald pentru luna noiembrie.

Seara, cînd am vorbit cu ea, mi-a spus că s-a întîlnit cu o fată la ceas, la Universitate, pe la două şi jumătate, şi acolo, pe treptele acoperite de cărţi ca de un covor multicolor, a văzut “Pe aripile vîntului” şi că a vrut s-o cumpere, dar ceva a reţinut-o ... şi nu înţelegea ce anume. Cînd i-am spus că are romanul pe masa ei de scris, a rîs. “Puteam să jur că ne-am uitat amîndoi, în acelaşi timp, la aceeaşi carte ... ”

Ştim şi asta, a zis Licurişca.

Ce ciudat, mă gîndeam eu. În jurnalul meu zilnic aveam o însemnare, numele unei plante, Betulina, sau, mai savant spus, Betula Verrucosa Ehrh, un glicozoid de natură flavonică ... Ce era cu această notiţă? La ce-mi trebuia? Cîteodată chiar şi îngerii tac. 

Cu Milă m-am dus,
in minte zicandu-mi
- sper sa o gasesc in acelasi loc.
Locul imi era cunoscut
- ca propriul buzunar, moncher.
In inima speram sa o gasesc acolo.
Poate ca albaneza din mine,
si-a jucat ultima piesa.

cand vezi, ce vezi ?

Gandind cu ochii, 
ma uimesc.
la prima vedere, 
uimirea mea este fascinata.
Si cand cred ca se rupe vraja, 
ochii imi atrag atentia.
Fiind una dintre firile  ~colorate~,
arunc ~culoare~.
Ochii impart culorile si le aseaza, 
dupa treaba lor acolo.
Si atunci in ochii mei
gasesc multe culori, 
amestecate.
Unele se combina,
altele nu.
Mie imi place sa privesc.
Si da, 
recunosc !
Uneori mi se inchid ochii . !

actiunea cartii depinde de cititor.

Poate ca nu e tocmai cea mai buna,
poate ca ~bun~ este doar un cuvant ca oricare altu, 
imagineaza-ti asta pentru o secunda ! 
Gata, 
poti respira, 
simplu...ca oricare altul. 
Mie imi place sa imi imaginez 
Scenarii, ipostaze, 
trinitati... 
ca tot crestinul. 
Fantana din gradina. 
Ma cuprinde un val de caldura in suflet, si sunt atat de curioasa incat inima imi tresare la fiecare zgomot. 
Si cat zgomot, mai flacai ! 
Muult. 
Actiunea se petrece inconjurata de mult verde, la fantana din curte. 
Un` te duci nebunule? 
La fantana, sa vad broastele. 
Ma, el, ca este un el, 
multe nu stiu despre broaste, 
da` e `~simplu~ ! 
al` mai ~colorat~ sau cum vrei tu sa-i zici, e masculul. 
Ce sta el in varf acolo, facandu-le toate dupa legea lui. 
Privirea lui mai e cum e, 
daaar sa nu te lasi pacalit, cumetre. 
Ca face cat machiajul egiptenilor, 
ala de proteja impotriva infectiilor. 
Glasul in schimb, 
face cat zece ! 
Parol. 
Adevarat, 
la pranz ascult orice, 
seara ca tot omul, 
trag a ~pace~ asa. 
Ma, si il apuca pe asta, ma.
Faraonul asta din capu` fantanii. 
Ii da nene cu o cantaree !!!! 
O arie ce se rezuma 
drastic de draguta, 
placuta
pana in punctul in care se repeta de mai multe ori. 
Spre dimineata, cam pe cand incep cocosii sa cante, 
dar afara e tot noapte, 
le auzi pe fete cantand, 
ele sustin spectacole si ziua. 
au si ele rolul lor acolo jos in bazin. 
Dimineata e zarva mare, pe legea lor acolo. 
Aflam din capitole anterioare ca dansele din bazin au fost surprinse in pozitii ~nefiresti~. 
Intre timp aducem inca un musteriu. 
Ceea ce se credea a fi o jertfa pentru micul
dar impunatorul zeu din varful fantanii, 
s-a dovedit a fi piesa lipsa a unei arii mai lăbărţate. 
Ii dau cu treaba astia, pe legea lor acolo. 
Urechea mea face pe suparata. 
Sa taca toata lumea atunci cand vorbesc, 
sa vorbeasca lumea atunci cand doresc. 
Imagineaza-ti ! 
Simplu, 
ele sunt pe treaba lor acolo, cu randuiala lor. 
O sa mai arunc un ochi la ele in ograda. 
Sunt curiasa de ~sfarsit~.