"Zgariată pe suflet"

Odată cu renașterea pământului în suflet se trezesc semințe, încep sa încolțească și te întrebi ce va ieși?

Te uiți la rodul mic și plin de atâta viata și simți ca soarele îți zâmbește, ca și tu ai reînviat. 

Gândurile și planurile prind contur în mintea și sufletul tău și aștepți cu nerăbdare punerea lor în mișcare.

De ce cauți companion pentru ascensiunea ta către soare, când doar cei ce prețuiesc natura te vor observa?

||||||||||||||||||||||

Doar pentru ca ai uitat mereu de Benji nu înseamnă că nu îți plac plantele.

Doar pentru ca preferi florile la buchet nu înseamnă că nu știi sa îngrijești o floare.

Mereu ai vrut sa fii remarcata, apreciata pentru efortul depus pentru a inflorii și a emana un dulce miros. 

Pentru acest proces care te readuce la viata ai nevoie și de factori buni, dar tu pui factorii pe primul loc. 

Și starea ta depinde de ei. 

Ești una dintre florile firave, un Sporul casei as zice, care suferă dacă nu este udata des, și căreia ii place soarele, dar nu prea mult soare. 

Undeva la mijloc, mereu dependenta de factori externi, pentru starea ta de bine, pentru înflorire, pentru maturitate. Atât de plina de viata atunci când primești ce trebuie, cu flori viu colorate ce îți invadează retina și pe care le zărești din depărtare, tulpina groasa care aduna în ea toate substanțele necesare și le transporta și gestionează pentru ca întreaga planta sa fie sănătoasa și sa primească cele necesare este foarte firava, suculenta și firava. La cea mai mica atingere pârâie și crapă. 

Neingrijita corespunzător te vei pierde. 

Nu ești o planta ivita în poiana plina de verdeață, nu ești Cicoare. 

Cicoarea nu miroase si nici nu impresionează prea tare atunci când o întâlnești în cale. 

E cosita și data la o parte, nici animalele nu o găsesc prea plăcută. 

Și totuși floarea ei, tulpina ei și rezistenta ei au pus-o la loc de cinste în povesti și poezii, devenind nemuritoare. 

Atât! 

..................... 

 

236

 Cel mai frumos cadou!

M-am vârât în pat după ce am pus totul în ordine.

Vasele spălate, aranjat cât de cât, luminile stinse, țigări neaprinse.. 

Obosita și abia așteptând sa pășesc in lumea viselor. Cat m-am sucit și învârtit în căutarea locului perfect l-am cam trezit pe Luca.

M-a privit cu ochii lui mici de somnoros, m-a luat de gat și mi-a zis: "Mami, ce bine ca esti aici!"

Am adormit îmbrățișați și nu știu când a trecut restul nopții. Am adormit cu un zâmbet pe fata și un gust dulce. 

Mulțumesc, Luca! 

https://youtu.be/c0AWIH2NSUY 

Eu scriu cacaturi pentru mine!

Intuiția nu m-a înșelat niciodată,

Nemernica mica ce trăiești în mine, cu mine, prin mine.

Mereu am avut o voce interioara care mi-a șoptit... "ți-am zis eu"

O voce ce părea iraționala în lumea mea, în lupta mea, în viata mea, în situația mea. O voce și un sentiment care îmi punea pe tava ochi. Ochi în care puteam vedea situații, sentimente, urmări.. 

Mereu am crezut ca dacă nu dau curs vocii voi putea sa controlez situația mai bine, ca vocea din mine e doar o frustrare care creste și se hrănește cu alte frustrări și ca o alimentez făcând ce îmi șoptește, ca sunt demonii ce trebuiesc ascunși, legați, fără pic de libertate. Ca dacă prind o fereastra deschisa vor ieși și vor spulbera tot din jurul meu. 

Pana m-am lovit de o realitate, un zid clădit de mine de care m-am izbit cu toată forța. Și am rămas acolo încercând sa îl recladesc după ce l-am făcut bucăți. Să-l fac la loc pentru ca cei din urma mea sa nu poată trece de el și sa ajungă la mine. 

Aproape de final am realizat ca nu ma urmărește nimeni, ca fug singura de ceva ce se afla în mine și ca ma învârt în cerc, într-un labirint. Și ca indiferent de câte ziduri ma lovesc și indiferent câte ziduri clădesc nu pot scăpa de ceva ce face parte din mine. 

Nimic nu este pentru totdeauna, nici labirintul și nici vocea care striga uneori în mine. 

Dacă as recunoaște ca știu finalul, ar trebui sa mi-l asum, și nu sunt pregătită sa ies din labirint.

https://youtu.be/QCMpHbYz9BE

Marisan

AM FOST O ZI DE SÂMBĂTA-N IANUARIE, FĂRĂ ZĂPADĂ,
PLECAT DIN MAI SENIN, DE UNDEVA DIN LHASA,
SOSIT AICI LA ORA DOUASPREZECE, FARA TAGADA,
DOAR PLANSET, SUFLU NOU, TABULA RASA.

SI AM PLECAT DE-A BUSILEA SA REDESCOPAR VIATA,
MEREU INTREBATOR, CU OCHII CATRE CER SI STELE,
TRECAND PRIN STARI, ETAPE SI EMOTII CE MA-NVATA,
SA NU MAI CAUT ADEVARUL, CI MENIREA VIETII MELE.

AZI PATRUZECI, ACUMA INTELEG SI IMI REVAD ATMANUL,
CONSTIINTA PENTRU CARE UNIVERSUL SE LARGESTE,
IAR CREATORUL NU ISI SCHIMBA NICIODATA PLANUL,
IUBIREA-I SINGURUL LUCRU CE NE REINTREGESTE.

CUM O SA FIE MAINE, NU CRED CA MAI CONTEAZA,
TREBUIE SA FIU LINISTIT SI IMPACAT CU SINE,
TIMPUL MUNDAN ORICAND SE-OPRESTE, CORECTEAZA,
DESTINUL SCRIS DE LA GENEZA-N CARTILE DIVINE.

Mulți ani!

 Nada e forever! 

Prieten drag!

VIN LA TINE CA LA UN VECHI PRIETEN CE L-AM IGNORAT,
SA-TI ZIC CUM AU TRECUT ANII, CUMPARAND O ORA,
SA-MI DAI INDICII SI CURAJ SA IES DIN LABIRINTU-MI INCURCAT,
SAU SA-MI EXTIRPI USOR A MINTII GREA TUMORA.

NU STIU CU CE SA-NCEP: VIITORUL, ULTIMII ANI SAU COPILARIA,
ORICE SUBIECT DEZVOLT, IMEDIAT MA INFLAMEAZA,
INTREABA-MA, ANALIZEAZA-MI IN DETALIU DISFORIA,
GASESTE "UN LOC FERICIT" UNDE MINTEA-MI SE CALMEAZA.

STIU CA AM DAT GANDURILOR PREA MULTA PUTERE,
CA MI-AM CREAT SCENARII IREALE, IDENTIFICANDU-MA CU ELE,
IN MOD INCONSTIENT SI COMPULSIV MI-AM PROVOCAT DURERE,
ZILE CU PANICA SI NOPTI MAI LUNGI, DIN CE IN CE MAI GRELE.

AJUTA-MA S-ALUNG FRICA SI SA MA-MPAC IAR CU MORTALITATEA,
SA SAP ADANC, SA IDENTIFIC CONVIGEREA LIMITATIVA,
SA MAI POT ACTIONA INDIFERENT DE CUM SE SCHIMBA SOCIETATEA,
SA GASESC CALEA, SA AM MEREU O ATITUDINE POZITIVA.

VREAU SA TRAIESC O VIATA INTENSA SI PROFUNDA,
SA-MI POT CONTROLA CORPUL SI SISTEMELE INTERNE,
O ENERGIE NOUA, ORICE BLOCAJ SA SIMT CA IL DESFUNDA,
RABDATOR, ESENTA MEA ADEVARATA S-O POT CERNE.

Sa fie într-un ceas bun!

 Declar,

Pe proprie răspundere, nesechestrata, nemaltratata, neschimbata, nemachiata, nespalata, ca eu nu mai schimb nimic după niciun bărbat!

Punct! 

Radu Stanca

Mi-e sufletul un lup batran de mare.

Trei mii de ani ii bat din greu la poarta,

Dar el priveste-n sine ca-ntr-o harta,

Si vede frumuseti nepieritoare.

Cu pipa-n coltul gurii langa prora

A strabatut furtuni nenumarate,

N-are carmaci si nu stie sa-noate,

Si-asteapta totusi marea aurora.

Matrozii intre ei spun ca-i zanatic,

Dar el nu-i baga in seama, nici nu-i crede.

Ce vede el nu orisicine vede,

De-aceea sta la bord ca un lunatic,

De-aceea sta, privind pe ganduri steaua

Ce straluceste-aprins in alba zare,

Si doar din cand in cand, ca o mustrare,

Isi muta-n coltul celalalt, luleaua...

Mi-e sufletul un lup batran de mare,

Trei mii de ani ii bat din greu la poarta,

Dar el priveste-n sine ca-ntr-o harta,

Si vede frumuseti nepieritoare...

K

Am văzut cândva un geam de tren crăpat. Am calatorit mult cu trenul. 

Un sfert din viata.

Fusese lovit cu ceva dur, ceva ce l-a transformat în mii de bucatele mici, parca erau cristale adunate în jurul locului unde a fost izbit. Fusese lovit tare, cu toată forța și totuși stătea acolo, crăpat, continuându-și călătoria.

 Imaginile derulându-se prin ele erau mai interesante, fascinante, iar ochii transmiteau fragmente de gânduri către creier. 

Fiecare bucățică transmitea o alta nuanță de culoare, creierul încerca să construiască o imagine a ceea ce se derula afara, însă ochii trăiau o lume a lor. O lume fragmentata. 

Am multe amintiri din tren. 

Am multe ore privite pe geam. Am multe gânduri aruncate în boscheții de langa șine. 

Priviri către nicăieri. 

Am multe trăiri privite prin geamuri. 

Geamuri aburite pe care trasezi cu degetul, involuntar, o linie, un cerc și continui o vreme asa, la sfârșit, admirând capodopera și întrebându-te cu ce seamănă. 

Geamuri murdare prin care încerci sa deslusesti claritatea formelelor ce te-nconjoara.

Geamuri fumurii care îți obtureaza realitatea. 

Geamuri curate care îți arunca în ochi realitatea și prin care privești ca la microscop. 

Un geam prin care îți arunci gândurile, săgeți către nicăieri, înfipte în realitatea de afara. 

Ochii sunt foarte concentrați urmărind imaginea derulata afara, iar creierul lucrează intens încercând sa tina pasul cu viteza imaginilor derulate, corpul este inert, respirația încerca să țină pasul și controlul, iar sufletul arunca săgeți. Săgeți către nicăieri. 

~

Stau spate în spate cu el. 

Nu îl vad. 

Simt doar o presiune care aproape frige pe jumătate din spate, e liniște în jur și târziu în noapte, prin geam se vede doar o raza a luminii de afara. 

Vad doar formele din jur, încercând sa deslușesc umbrele, iar creierul meu lucrează intens pentru a oferi un răspuns spatelui din spatele meu. 

Aud doar respirația controlata și mici sunete fragmentate, foșnet de așternut prea tăvălit de gânduri, saliva înghițita, trosnet de oase. 

Ochii cauta, alearga, se zbat. Vor sa vadă, sa cerceteze, sa judece. 

Nu am văzut nimic și săgețile trase s-au întors către mine. 

Singura ținta deslușita în noapte. 

Stardust!