si chiar daca nu am dat nici un telefon, asta nu inseamna ca te-am uitat.
am vrut sa nu iti fac rau. asa am considerat eu ca e mai bine.
nu am uitat nici o clipa invataturile tale, sfaturile si metodele tale de lucru.
pentru mine, perioada petrecuta alaturi de tine, chiar daca nu a fost in cele mai bune conditii, a fost extraordinara.
m-ai invatat sa gandesc, sa inteleg oamenii, sa imi organizez timpul, si sa fiu mai buna cu cei din jur.
iti multumesc din suflet pentru tot!
am auzit tarziu de ce ai patit, regret din tot sufletul, dar stiu ca esti puternic si ca vei trece peste.
poate ca nu vei citi niciodata asta, dar tare mult as vrea sa sti, ca noi cei de aici te iubim enorm.
ne-ai ajutat, ne-ai invatat, ai fost minunat, si te-ai purtat cu noi ca si cum am fi fost copii tai, poate chiar mai bine.
poate ca pe sorin l-ai certat mai des decat pe noi.
ne-ai invatat sa fim oameni, sa fim constienti ca orice este posibil atat timp cat ai vointa.
ne-ai rupt sufletul cand ai plecat, dar am fost impacati sa te stim bine.
acum ne-ai sfasiat si mai tare, dar privim cu optimism spre viitor, pentru ca tot tu ne-ai invatat asta.
am trecut impreuna cu tine si cu ajutorul tau peste momente grele...
am ramas cu amintiri frumoase,ce nu vor pierii niciodata.
multi te-au judecat pentru ce ai facut in trecut. noi te-am apreciat si te apreciem pentru ceea ce esti.
ne-ai demonstrat ca chiar daca ai 10 oameni impotriva, luptand ai sa razbesti !!!
chiar daca timpul a trecut, si nu ne-am mai vazut, si noi nu ti-am platit cu aceeasi moneda, fiind langa tine in momentele grele, nu inseamna ca te-am uitat.
dimineata strangandu-ne la cafea, ne aminteam fiecare in felul lui de tine, si zambeam..
ne-ai umplut masa de Craciun, ti-ai impartit mancarea cu noi. ne-ai dat ce ai avut mai bun, cerandu-ne doar un zambet.
asta a contat mult pentru noi.
te-am vazut tot timpul la nivelul nostru, si totusi te-am respectat asa cum trebuie respectat un sef.
sa fii puternic ! asa cum te stim noi, de neclintit. si sa iti amintesti de noi. noi nu o sa te uitam niciodata !!!
si daca vreodata o sa citesti aceste randuri, nu lasa lacrimile sa iti umple ochii, sa fi mandru ca ai crescut niste oameni, de care aveai teama la inceput, ca pe niste copii.
pentru noi nu are importanta ce zic altii, si nu zic asta doar ca sa fie zis, ci pentru ca simt.
ne-ai invatat sa fim mai buni, sa facem lucrurile cu cap, sa nu tinem cont de rautatile din jur, la rautatile din jur sa raspundem cu fapte bune, sa ne intoarcem si celalalt obraz si sa punem suflet in ceea ce facem si totul va iesi mai bine.
te iubim mult!!!!
sa nu te indoiesti o clipa de asta.
UNUL SINGUR E MITUS!!!
hoooo..
nu am scris despre divortul parintilor ca sa ma compatimiti voi.
am scris pentru ca am simtit ca e momentul potrivit, ca pot descrie in cuvinte una ca asta.
replici poate da oricine.
dar numai cel care a trecut prin asta stie cum e si simte ce am simtit eu cand am scris.
multi nu dau doi bani.
dar de acolo a pornit toata experienta mea.
de acolo am inceput sa vad viata, asa cum e ea, si o mare parte din educatie, am capatat-o in acele momente.
atunci simti gustul vietii, atunci vezi omul din omul de langa tine.
si am ajuns in ziua de azi sa privesc de doua ori, inainte de a imi face o parere.
e greu in ziua de azi sa privesti un om si sa iti poti face o parere, nici de doua ori nu-i de ajuns, avem atatea masti care ne acopera.
sunt multumita ca am in prezent langa mine oameni buni, care nu sunt ipocriti.
am in preajma mea oameni de la care am ce invata, oameni care imi seamana, sau cu care vreau sa seman.
"cand omul de lemn incepe sa cante,
femeia de piatra se ridica pentru a dansa."si fiecare intelege ce vrea din asta !!!
am vazut un film care a trezit ceva in mine.
nu i-am retinut numele, nici nu conteaza.
mi-a trezit amintiri.
amintiri pe care le-am ingropat adanc in suflet, dureroase pana nu demult.
ma vad copila, inalta si slabanoaga, cu 10 cm mai inalta decat fratele meu, mai mare, mereu zbanghie si vorbareata, trezita la o ora matinala cu care nu eram inca obisnuita.
o vad pe mama si majoritatea lucrurilor din casa stanse in saci, privindu-ma cu lacrimi in ochi.
ma uit la tot din jur, si o rog insistent pe mami sa nu mai zugraveasca inca odata, pentru ca atunci ca si acum uram perioada cand trebuia sa zugravim.
cu lacrimi in ochi, mami, pleaca in bucatarie lasandu-ma putin nedumerita. putin mai mult.
trecand pe langa mine, fratele meu, imi spune in soapta sa ma grabesc si sa ma imbrac ca trebuie sa plecam.
acelasi lucru imi striga si mama din bucatarie.
crezand ca toti au luat-o razna, sau ca eu visez, ma duc si o intreb pe mama, ce se intampla, unde mergem, si cum ramane cu zugravitul?
mama care era mult prea plansa si obosita imi spune ca plecam de la tati.
ok...
si...il lasam sa zugraveasca singur?
de ce il lasam pe tati sa zugraveasca singur? noi unde mergem?
nu prea intelegeam cum sta treaba.
bunica mea, amabila, ca-ntotdeauna, s-a oferit sa-mi explice cum sta treaba, dupa ce a dat navala in bucatarie urland la mama. nu am inteles mare lucru din jignirile pe care si le aruncau, noi nu vorbeam asa cand ne certam cu ceilalti copii de pe strada.
in vocabularul nostru inca nu isi facusera aparitia.
putin socata, ma indrept catre fratele meu si incerc sa vorbesc cu el, poate pricep ceva de la el, desi, uneori nu vorbeam aceeasi limba..
printre dinti, imi spune ca mami nu mai vrea sa stea cu tati si ca se despart.
ok..
nici asta nu am inteles-o asa bine.
pana cand nu m-am trezit intr-o caruta, cu cateva dintre lucrurile pe care mama a reusit sa le smulga din mainile bunicii, care devenisera ghiare.
m-am trezit la sinaia, la bunica din partea mamei, pe care nu prea o aveam la suflet. tot nedumerita..
cu mami nu aveam sansa sa vorbesc, era prinsa in discutii cu sora ei si cu bunica. prindeam din zbor doar cuvinte ca: "porcul", "nemernicul", "vai de copii".
imi amintesc ca am iesit pe scara, afara, abia incepea liliacul sa infloreasca, si bunica avea unul mare in curte. imi priveam picioarele si eram fericita ca pantofiorii mei preferati, cu un numar mai mare, au culoarea mai frumoasa decat foarea liliacului.
langa mine, s-a asezat, intre timp, fara ca eu sa bag de seama, eram mult prea prinsa cu pantofiorii mei, fratele meu, care a inceput sa trancane neintrebat de nimeni.
vorbea fara sens, cum ca o sa vina tati, si ca o sa faca scandal, ca i-au ramas cartile si multe dintre lucruri acasa, ca nu stie daca o sa le mai poata lua.
dupa mult timp, lasandu-l sa vorbeasca singur, l-am intrebat ce se intampla.
unde e tati si de ce am plecat..
fara urma de regret in glas, mi-a raspuns, ca noi nu o sa ne mai intoarcem niciodata acasa ca o sa ramanem la bunica, si ca mami s-a despartit de tati pentru totdeauna.
pe langa totdeauna asta, care ma facea sa mi se scurga sangele din mine, nu intelegeam, de ce?
erau fericiti, adica, ma rog, se mai certau, dar nimic frecvent si fara scandal mare.
totul s-a petrecut repede, foarte repede, sau poate ca asa mi s-a parut mie. m-am trezit intr-o sala mare cu multe banchete, mami intr-o parte, eu langa ea. bunica in alta parte putin in spatele nostru. tata...nicaieri.
o doamna carunta si cocosata, m-a intrebat, cu cine vreau sa stau, cu mami, sau cu tati?
si uitandu-ma in ochii fiecarui om aflat in sala, dupa ce mama m-a strigat pe nume, am raspuns fara sa inteleg prea mult intrebarea, ca vreau cu amandoi.
parca doamna cocosata si carunta vroia sa imi lungeasca agonia, m-a intrebat cine ma ajuta cel mai mult la teme?
si m-am intors zambind spre bunica, cautandu-l din ochi pe tata, si am raspuns cu zambetul pe buze, tati...
i-am mai spus doamnei, fara ca ea sa ma intrebe, ca tati e de vina ca nu mai am toate foile la maculatorul de romana si matematica, ca el mi le rupe daca gresesc, nu ma lasa sa fac purcelusi.
au auzit un suras din sala si am vazut schitat pe fata doamnei un zambet.
si imi venea sa plang, ca imi era ciuda, pentru ca tati chiar imi rupea foile daca greseam.
am crezut ca au ras de mine..
l-am vazut pe tati dupa aproape o luna, poate mai putin, poate mai mult.
am fugit de la scoala, si am mers la cofetaria unde lucra matusa mea, l-am asteptat acolo pana la ora trei, cand iesea uzina, indopandu-ma cu prajituri.
cand a intrat pe usa, imi amintesc, ca stateam la o masa la geam, scufundata in canapelele de piele gri uitandu-ma spre nicaieri.
a ajuns in fata vitrinelor si m-a strigat: "dei", asa ma alinta atunci, la fel ca si acum. nu il vazusem, dar cand am auzit ca m-a strigat, am simtit ca si cum as fi inghitit un mar.
l-am privit...
era asa frumos. nu stiam cum sa reactionez, imi venea sa tip, si sa ii sar in brate.
am ales sa strang din dinti, ca sa nu plang, sa ii arat ca sunt o domnisoara. am mers incet pana in fata lui, incercand sa arat ca sunt puternica, aveam impresia ca calc pe nori, ca nu mai ajung odata la el.
cand am ajuns imi venea sa urlu de fericire, ca il pot atinge.
am stat pana tarziu, imi spunea la fiecare 5 minute ca am crescut, sa fiu cuminte si sa imi fac temele.
am ajuns acasa tarziu, mintind-o pe mama, ca am mai avut de facut una alta pe la scoala.
chestia asta s-a petrecut cam vreo 3 luni la rand, pana cand mami a aflat..
dupa care iar nu l-am mai vazut pe tati.
imi amintesc ca noaptea, cand nu aveam somn, si nu puteam sa dorm, ma gandeam ca sunt cu el si ca mergem pe o poiana, ca mergem la cofetarie, ma gandeam la el si ma trezeam dimineata zambind.
dar totusi cu un gol in suflet.
de parca nu a fost deajuns, parca toate imi erau impotriva, mami imi spune, intr-o dimineata, ca ne mutam.
nu foarte departe de unde stateam noi atunci.
ma intreaba cu vocea tremurand, ce parere am de nenea de la care imprumut carti?
i-am raspuns atunci ca e urat, dar imi place ca are o biblioteca plina.
nu intelegeam nimic.
mama imi spune ca ne vom muta la el.
de ce ne mutam la el?
nu vreau !
nu mai vrea bunica sa ne mai tina la ea?
ne-am mutat !
ne-am mutat, in casa "omului padurii", asa cum ii ziceam eu.
s-a rupt ceva din mine, atunci cand mama a ales sa nu doarma cu mine.
asa eram obisnuita.
ei bine, lucrurile se schimbau.
am fost mutata intr-o camera mult prea mare pentru mine, si mami mi-a explicat, ca de acum inainte o sa am alt tata si ca tati meu va ramane mereu tati meu.
nu o mai ascultam demult pe mami.
pentru mine vorbele ei erau goale si de neinteles.
il uram pe "omul padurii", il uram pentru ca ma striga "dei", il uram pentru ca dormea cu mama.
nici macar nu mai vroiam carti de la el, imi venea sa dau foc bibliotecii, crezand ca mami s-a hotarat sa se mute aici din cauza ca imi placea sa imprumut carti de la el..
imi era dor de tata,foarte dor. nu-l mai vazusem demult, si ma intrebam de ce nu vine sa ma vada, nu ma mai gandeam seara, cand nu puteam sa dorm, la el.
numai vroiam sa ma gandesc la el, credeam ca m-a uitat, si ca nu merita sa ma gandesc la el. ca o sa il uit si eu.
nu vorbeam cu nimeni din jur, nici macar cu fratele meu,pe care il vedeam rar, el alegand sa ramana la bunica mea.
vedeam in el un erou.
si ma gandeam ca a fost curajos ca a ramas cu bunica.
as fi preferat si eu sa raman cu bunica mea, chiar daca nu prea o aveam la suflet.
cu "omul padurii" nu schimbam trei cuvinte intr-o zi intreaga.
pana intr-o zi, cand m-a intrebat daca imi este dor de tati.
i-am zis, da, cu lacrimi in ochi.
a doua zi, cand mami era la servici, mi-a zis sa ma imbrac, ca mergem sa-l vedem pe tati.
nu mai conta daca e adevarat..
nu mai conta cu ce ma imbrac, nu mai conta nimic. nu mai vedeam, nu mai auzeam nimic. sangele imi circula cu viteza in tot corpul, incalzindu-l.
eram inscrisa de catre tati, la o scoala de karate, in orasul unde am copilarit, dar lipsisem o perioada de la cursuri, mami mi-a interzis sa mai ma duc, dupa ce sa despartit de tati.
l-am intrebat pe "omul padurii" unde mergem, si cum o sa dau de tati. mi-a raspuns zambind ca ma duce la karate, pentru prima data dupa mult timp, am inteles vorbele lui.
l-am intalnit pe tati in fata clubului, emotia a fost cumplita, de nesuportat, marul pe care l-am simtit demult in gat devenise parca piatra, parca nu ma mai lasa sa respir. am inghitit-o, durerea a fost groaznica, lacrimile mi-au tasnit din ochi, iar coprul meu parca era de gelatina. am sarit de gatul lui, si timpul s-a oprit.
am inceput sa-l vizitez pe tati,in felul asta, impreuna cu "omul padurii", care ma astepta in statie, de fiecare data, la intoarcerea spre casa, ne intelegeam din ochi, stiam ca urmeaza sa o mintim pe mama ca am mers la club.
"omul padurii" mi-a devenit prieten, nu mai vedeam in el un dusman, care nu o lasa pe mami sa doarma cu mine.
timpul a trecut si am inteles altfel lucrurile.
sosise timpul in care puteam sa iau o alegere singura.
am ales sa merg la tati, frangandu-i inima mamei, si fara sa imi dau seama si "omului padurii".
eram fericita, nu ma gandeam la restul, eram langa tati, tot ce mi-am dorit..
pana intr-o zi..
imi amintesc ca in aceea zi, tati mi-a zis ca ma iubeste cel mai mult pe lume.
mi-a tinut o intreaga morala, cum ca fetele ar trebui sa creasca alaturi de mama, si tot felul de chestii despre fete si mame.
fericirea mea s-a sfarsit atunci.
neintelegand la vremea aia vorbele lui.
i-am spus plangand : "nu mai vreau sa te vad niciodata, am asteptat atat de mult si acum ma trimiti inapoi..."
aveam 18 ani si nu intelegeam de ce a vrut sa plec. de ce nu ma iubea.
acum inteleg, si ii multumesc, si il admir pentru asta si pentru tot.
atat pe el cat si pe "omul padurii".
imi iubesc parintii mult.
pe mami care poate nu a luat intotdeauna deciziile corecte, dar cine sunt eu sa o judec, a muncit enorm pentru noi, si s-a sacrificat.
la fel si tata, mi-a fost mereu alaturi chiar si din departare. facand si el sacrificiile lui.
chiar si pe "omul padurii", care m-a ajutat in copilarie sa imi vizitez tatal. si care mi-a fost inainte de toate, prieten.
am trecut atunci, atat eu cat si ai mei, printr-o periada dureroasa, furtunoasa.
fiecare am gresit, luand decizii care ii implicau si pe ceilalti, povocandu-le suferinta.
eram prea mica sa ilteleg, sau poate ca nu vroiam.
nu itelegeam de ce ai mei se despart, de ce mama doarme cu altcineva, de ce tata nu ma vrea langa el.
privesc altfel lucrurile acum.
durerea aia, o simt cand apar florile de liliac.
si tot mirosul liliacului mi-o alina.
atat mama, cat si tata, au in curte liliac.
e doar o coincidenta ce uneste in mine doua suflete ce au ales sa se desparta.
asta asa ca nu am ce face, sau ca poate vreau ca toti sa stie.
parca simt nevoia sa spun.
vorbesc acum de colegi mei, cei alaturi de care imi traiesc zilele, cu care imi petrec aproape tot timpul.
sunt oamenii, pe care sunt mandra ca ii cunosc.
sunt fericita ca imi sunt alaturi.
alaturi de ei am invatat multe.
impreuna cu ei am facut multe, si le multumesc ca m-au acceptat, asa cu bune si rele.
stiu ca ne-am certat si ca ne-am mai intepat unul pe celalalt, dar imi aduc aminte ca tot alaturi de ei am baut primul metru de bere, si am mancat impreuna prima pizza cu sos foarte picant. stiu ca stiu si ei asta.
au fost perioade in care chiar nu ratam o seara. cand plecam de la munca si ne intalneam in centru la "o bere".
imi iubesc colegii.
pe dementul de boby, cu privirea lui de high, si glumele lui neintelese.
pe ion care in fiecare zi are ceva de comentat: "bai dede hai sa facem masa pentru copi, ca am vb cu doamna dana si mi-a zis ca vin in o ora, hai lasa tot ce ai de facut si hai sa facem masa..", sau: "boby iar nu te-ai barbierit?, de ce?"
monica cu oftatul ei cand aude de snitel si clatite.
mihaela care se cearta mereu cu prietenul (imaginar), la telefon.
sever care nu vreau sa se supuna ordinelor, ca nu tine de datoria lui.
gigi (desuchiatul,) care tace si inghite.
tony zbanghiul care alearga cu zmeul pe poiana, parca ar avea 3 ani, si nu ma mira deloc.
cu totii in sunt dragi, si tin la fiecare in parte, in felul meu. si stiu ca si ei tin unii la alti, ca altfel, nu am fi ramas atata timp impreuna, nu ne-am fi suportat atat unul pe celalalt.
pana si pe sefi ii iubim, si ei stiu asta.
sefu cu glumele lui, direct la tinta. il iubim cel mai mult cand vine postul ca stim ca nu mananca mult si scapam repede de el. PS (sa nu imi taiati din salariu, va rog, ca e de bine...nu e cu subinteles, jur)
pe d-na dana o iubim cel mai mult, ca nu ne cearta, si ne da comanda pentru pachet.
ioana care are mereu chef de joaca. si care vorbeste fara oprire. e o scumpa si pe care o iubesc cel mai mult din tot staff-ul.
si pe mezina care ne priveste cu ochii ei mari, e bine ca se obisnuieste cu noi.
stiu ca suna ciudat, dar simt ca suntem o familie, asa cu bune si rele.
dragi mei, va iubesc mult.
de rechinul, nu am scris, ca el e mic si nu intelege cum sa treci din kg in litri.
l-am lasat si pe ionica la urma poate mai creste.
in rest cred ca am zis de toti, si daca am uitat de unul scz.
