Las pe mâine ce pot face azi

Acum ca mai sunt doar câteva zile realizez ca a mai trecut un an.

În curând o sa împlinesc habar n-am cati ani, 32, 33 sau 34, una din cifrele astea, îmi e lene sa calculez 1985-2018.

Și Luca va împlini 5 ani, woooww, 5 ani.

Ar trebui sa îmi fac o lista cu to do pentru anul ce vine, asa m-a învățat pe mine cineva drag.

Nu am făcut niciodată, mi-ar plăcea dar nu sunt genul. Abia dacă pot tine pasul cu viata, nu mai am nevoie și de niște lucruri musai de făcut.

Nu cred ca m-ar motiva niște chestii puse pe hârtie, am nevoie de mult mai mult.

Și nici nu știu cu ce as putea sa încep.

Sa încep cu ce îmi doresc, cu ce as schimba sau cum?

Când încep? Din ianuarie sau aștept primavara? 

Adevărat, nu îmi place iarna!

Și primăvară am o grămadă de treaba, ma ridic și eu la viata ca firul de iarba, nu știu dacă am timp sa ma ocup de ceea ce vreau sa schimb și ce îmi doresc.

Pot sa amân pana vara? Vara la lăsatul serii când astept răcoarea as putea sa ma ocup de niște schimbări.

În toamna începe grădinița, am o grămadă de treaba nu știu daca am timp.

Întâlniri importante, mame disperate, educatori curioși, dosare, diagnostice, ce face, ce nu face, dacă face de ce face...

Am zis deja ca nu îmi place iarna, nu?

Am văzut și cazuri în care treaba asta cu to do-ul pentru next year a funcționat.
Cumva motivați au reușit sa bifeze câteva din lista.
Trebuie sa fac si eu o lista!
Trebuie!
📝

Crăciun fericit!

Îmi sună piesa in cap cam de doua zile.
Deja mă enervează.
Leg ceva de piesa asta și nu e chiar fain sa o asculți și gândurile sa îți zboare aiurea, undeva intre două uși.
O bicicletă și multe oglinzi.
Și vocea asta enervanta, de parca știe toate câte au fost și nu vrea să spună.
Urăsc iarna!






https://youtu.be/qUsm3PCoGIE

YO MAMA

Naivitatea ei mă sperie uneori.

Cumva as vrea sa fie mai #miserupista, îmi spune că a obosit și că nu mai vrea nimic de la nimeni, deși așteaptă de la fiecare cate ceva.

Am obosit eu sa o știu obosita și nu mai am timp sa o ajut, sa o ascult și să o fac sa râdă.

Ii rade sufletul când îl vede pe Luca i se citește asta in ochi și nu are nevoie de cuvinte sa isi exprime acesta fericire.

Știu că jumătate din ea plânge în taină de dorul lui Sebi, nu o zice, nici nu e nevoie, se simte și orice cuvânt ar aduce mai mult amar.

Știe că viața are poteci care o vor duce înspre Sebi cumva, candva. O arde doar dorul și grija pentru el până se vor reintalni.

Luca o adora chiar daca nu poate exprima asta, el știe continente nu cum sa isi exprime fericirea.

Nici nu realizează cat este de puternică și asta mă enervează la ea, uita că a făcut față cu brio examenelor vieții și că undeva in dreptul numelui ei sta scris cu rosu: ADMIS.

Uita că tot ce a trăit a construit-o, că timpul scurs a șlefuit trupul și sufletul ei și că e omul de azi datorita trăirilor ei.

Uita uneori că toți trăim și că și pe noi ne șlefuiește viata.

Mă vrea stea, vrea sa strălucesc mereu, să fiu deasupra tuturor și se oftica când nu sunt pe cer, când mă ascund și nu vreau sa arăt nimănui că sunt și eu acolo sus.

Vrea că eu și Iri să fim puternici, cei mai puternici și se împacă greu cu eșecurile noastre.

Uneori nu înțelege că eșecurile noastre nu îi aparțin și chiar și atunci când noi am depășit momentul ea continuă să care povara.

Și de aici oboseala ei...

Clădește in jurul ei bucurie, isi consolidează pereții susținători cu amintiri și tavanul cu vise, pe jos așterne doar clipele in care viața a pus-o la încercare.

Când ajungi să pășești in casa sufletului ei te umpli de bucurie și admiratie.

E omul meu!

Omul care prețuiește clipa și sentimentele.

Omul care construieste in sufletul ei, avid după momente petrecute cu cei dragi, amintiri de pus in perete, vise de agățat pe tavan și întâmplări ce merita calcate in picioare.