Cumva as vrea sa fie mai #miserupista, îmi spune că a obosit și că nu mai vrea nimic de la nimeni, deși așteaptă de la fiecare cate ceva.
Am obosit eu sa o știu obosita și nu mai am timp sa o ajut, sa o ascult și să o fac sa râdă.
Ii rade sufletul când îl vede pe Luca i se citește asta in ochi și nu are nevoie de cuvinte sa isi exprime acesta fericire.
Știu că jumătate din ea plânge în taină de dorul lui Sebi, nu o zice, nici nu e nevoie, se simte și orice cuvânt ar aduce mai mult amar.
Știe că viața are poteci care o vor duce înspre Sebi cumva, candva. O arde doar dorul și grija pentru el până se vor reintalni.
Luca o adora chiar daca nu poate exprima asta, el știe continente nu cum sa isi exprime fericirea.
Nici nu realizează cat este de puternică și asta mă enervează la ea, uita că a făcut față cu brio examenelor vieții și că undeva in dreptul numelui ei sta scris cu rosu: ADMIS.
Uita că tot ce a trăit a construit-o, că timpul scurs a șlefuit trupul și sufletul ei și că e omul de azi datorita trăirilor ei.
Uita uneori că toți trăim și că și pe noi ne șlefuiește viata.
Mă vrea stea, vrea sa strălucesc mereu, să fiu deasupra tuturor și se oftica când nu sunt pe cer, când mă ascund și nu vreau sa arăt nimănui că sunt și eu acolo sus.
Vrea că eu și Iri să fim puternici, cei mai puternici și se împacă greu cu eșecurile noastre.
Uneori nu înțelege că eșecurile noastre nu îi aparțin și chiar și atunci când noi am depășit momentul ea continuă să care povara.
Și de aici oboseala ei...
Clădește in jurul ei bucurie, isi consolidează pereții susținători cu amintiri și tavanul cu vise, pe jos așterne doar clipele in care viața a pus-o la încercare.
Când ajungi să pășești in casa sufletului ei te umpli de bucurie și admiratie.
E omul meu!
Omul care prețuiește clipa și sentimentele.
Omul care construieste in sufletul ei, avid după momente petrecute cu cei dragi, amintiri de pus in perete, vise de agățat pe tavan și întâmplări ce merita calcate in picioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu