https://youtu.be/c0AWIH2NSUY 

Eu scriu cacaturi pentru mine!

Intuiția nu m-a înșelat niciodată,

Nemernica mica ce trăiești în mine, cu mine, prin mine.

Mereu am avut o voce interioara care mi-a șoptit... "ți-am zis eu"

O voce ce părea iraționala în lumea mea, în lupta mea, în viata mea, în situația mea. O voce și un sentiment care îmi punea pe tava ochi. Ochi în care puteam vedea situații, sentimente, urmări.. 

Mereu am crezut ca dacă nu dau curs vocii voi putea sa controlez situația mai bine, ca vocea din mine e doar o frustrare care creste și se hrănește cu alte frustrări și ca o alimentez făcând ce îmi șoptește, ca sunt demonii ce trebuiesc ascunși, legați, fără pic de libertate. Ca dacă prind o fereastra deschisa vor ieși și vor spulbera tot din jurul meu. 

Pana m-am lovit de o realitate, un zid clădit de mine de care m-am izbit cu toată forța. Și am rămas acolo încercând sa îl recladesc după ce l-am făcut bucăți. Să-l fac la loc pentru ca cei din urma mea sa nu poată trece de el și sa ajungă la mine. 

Aproape de final am realizat ca nu ma urmărește nimeni, ca fug singura de ceva ce se afla în mine și ca ma învârt în cerc, într-un labirint. Și ca indiferent de câte ziduri ma lovesc și indiferent câte ziduri clădesc nu pot scăpa de ceva ce face parte din mine. 

Nimic nu este pentru totdeauna, nici labirintul și nici vocea care striga uneori în mine. 

Dacă as recunoaște ca știu finalul, ar trebui sa mi-l asum, și nu sunt pregătită sa ies din labirint.

https://youtu.be/QCMpHbYz9BE

Marisan

AM FOST O ZI DE SÂMBĂTA-N IANUARIE, FĂRĂ ZĂPADĂ,
PLECAT DIN MAI SENIN, DE UNDEVA DIN LHASA,
SOSIT AICI LA ORA DOUASPREZECE, FARA TAGADA,
DOAR PLANSET, SUFLU NOU, TABULA RASA.

SI AM PLECAT DE-A BUSILEA SA REDESCOPAR VIATA,
MEREU INTREBATOR, CU OCHII CATRE CER SI STELE,
TRECAND PRIN STARI, ETAPE SI EMOTII CE MA-NVATA,
SA NU MAI CAUT ADEVARUL, CI MENIREA VIETII MELE.

AZI PATRUZECI, ACUMA INTELEG SI IMI REVAD ATMANUL,
CONSTIINTA PENTRU CARE UNIVERSUL SE LARGESTE,
IAR CREATORUL NU ISI SCHIMBA NICIODATA PLANUL,
IUBIREA-I SINGURUL LUCRU CE NE REINTREGESTE.

CUM O SA FIE MAINE, NU CRED CA MAI CONTEAZA,
TREBUIE SA FIU LINISTIT SI IMPACAT CU SINE,
TIMPUL MUNDAN ORICAND SE-OPRESTE, CORECTEAZA,
DESTINUL SCRIS DE LA GENEZA-N CARTILE DIVINE.

Mulți ani!

 Nada e forever! 

Prieten drag!

VIN LA TINE CA LA UN VECHI PRIETEN CE L-AM IGNORAT,
SA-TI ZIC CUM AU TRECUT ANII, CUMPARAND O ORA,
SA-MI DAI INDICII SI CURAJ SA IES DIN LABIRINTU-MI INCURCAT,
SAU SA-MI EXTIRPI USOR A MINTII GREA TUMORA.

NU STIU CU CE SA-NCEP: VIITORUL, ULTIMII ANI SAU COPILARIA,
ORICE SUBIECT DEZVOLT, IMEDIAT MA INFLAMEAZA,
INTREABA-MA, ANALIZEAZA-MI IN DETALIU DISFORIA,
GASESTE "UN LOC FERICIT" UNDE MINTEA-MI SE CALMEAZA.

STIU CA AM DAT GANDURILOR PREA MULTA PUTERE,
CA MI-AM CREAT SCENARII IREALE, IDENTIFICANDU-MA CU ELE,
IN MOD INCONSTIENT SI COMPULSIV MI-AM PROVOCAT DURERE,
ZILE CU PANICA SI NOPTI MAI LUNGI, DIN CE IN CE MAI GRELE.

AJUTA-MA S-ALUNG FRICA SI SA MA-MPAC IAR CU MORTALITATEA,
SA SAP ADANC, SA IDENTIFIC CONVIGEREA LIMITATIVA,
SA MAI POT ACTIONA INDIFERENT DE CUM SE SCHIMBA SOCIETATEA,
SA GASESC CALEA, SA AM MEREU O ATITUDINE POZITIVA.

VREAU SA TRAIESC O VIATA INTENSA SI PROFUNDA,
SA-MI POT CONTROLA CORPUL SI SISTEMELE INTERNE,
O ENERGIE NOUA, ORICE BLOCAJ SA SIMT CA IL DESFUNDA,
RABDATOR, ESENTA MEA ADEVARATA S-O POT CERNE.

Sa fie într-un ceas bun!

 Declar,

Pe proprie răspundere, nesechestrata, nemaltratata, neschimbata, nemachiata, nespalata, ca eu nu mai schimb nimic după niciun bărbat!

Punct! 

Radu Stanca

Mi-e sufletul un lup batran de mare.

Trei mii de ani ii bat din greu la poarta,

Dar el priveste-n sine ca-ntr-o harta,

Si vede frumuseti nepieritoare.

Cu pipa-n coltul gurii langa prora

A strabatut furtuni nenumarate,

N-are carmaci si nu stie sa-noate,

Si-asteapta totusi marea aurora.

Matrozii intre ei spun ca-i zanatic,

Dar el nu-i baga in seama, nici nu-i crede.

Ce vede el nu orisicine vede,

De-aceea sta la bord ca un lunatic,

De-aceea sta, privind pe ganduri steaua

Ce straluceste-aprins in alba zare,

Si doar din cand in cand, ca o mustrare,

Isi muta-n coltul celalalt, luleaua...

Mi-e sufletul un lup batran de mare,

Trei mii de ani ii bat din greu la poarta,

Dar el priveste-n sine ca-ntr-o harta,

Si vede frumuseti nepieritoare...

K

Am văzut cândva un geam de tren crăpat. Am calatorit mult cu trenul. 

Un sfert din viata.

Fusese lovit cu ceva dur, ceva ce l-a transformat în mii de bucatele mici, parca erau cristale adunate în jurul locului unde a fost izbit. Fusese lovit tare, cu toată forța și totuși stătea acolo, crăpat, continuându-și călătoria.

 Imaginile derulându-se prin ele erau mai interesante, fascinante, iar ochii transmiteau fragmente de gânduri către creier. 

Fiecare bucățică transmitea o alta nuanță de culoare, creierul încerca să construiască o imagine a ceea ce se derula afara, însă ochii trăiau o lume a lor. O lume fragmentata. 

Am multe amintiri din tren. 

Am multe ore privite pe geam. Am multe gânduri aruncate în boscheții de langa șine. 

Priviri către nicăieri. 

Am multe trăiri privite prin geamuri. 

Geamuri aburite pe care trasezi cu degetul, involuntar, o linie, un cerc și continui o vreme asa, la sfârșit, admirând capodopera și întrebându-te cu ce seamănă. 

Geamuri murdare prin care încerci sa deslusesti claritatea formelelor ce te-nconjoara.

Geamuri fumurii care îți obtureaza realitatea. 

Geamuri curate care îți arunca în ochi realitatea și prin care privești ca la microscop. 

Un geam prin care îți arunci gândurile, săgeți către nicăieri, înfipte în realitatea de afara. 

Ochii sunt foarte concentrați urmărind imaginea derulata afara, iar creierul lucrează intens încercând sa tina pasul cu viteza imaginilor derulate, corpul este inert, respirația încerca să țină pasul și controlul, iar sufletul arunca săgeți. Săgeți către nicăieri. 

~

Stau spate în spate cu el. 

Nu îl vad. 

Simt doar o presiune care aproape frige pe jumătate din spate, e liniște în jur și târziu în noapte, prin geam se vede doar o raza a luminii de afara. 

Vad doar formele din jur, încercând sa deslușesc umbrele, iar creierul meu lucrează intens pentru a oferi un răspuns spatelui din spatele meu. 

Aud doar respirația controlata și mici sunete fragmentate, foșnet de așternut prea tăvălit de gânduri, saliva înghițita, trosnet de oase. 

Ochii cauta, alearga, se zbat. Vor sa vadă, sa cerceteze, sa judece. 

Nu am văzut nimic și săgețile trase s-au întors către mine. 

Singura ținta deslușita în noapte. 

Stardust! 

Pizza cu salam și ciuperci

Plutește în aer relaxarea, mai sunt câteva ore și voi avea un răspuns.
Cât de mult contează sa știi cu ce te confrunți, cum poți trata, cum poți scăpa.
Ce greu e trupul bolnav.
Nici nu vreau sa ma gandesc la boli mai grave, NU!
Nu sunt psihic pregătită, nu ești niciodată pregătit, dar spre deosebire de alții nu este una din grijile mele.
Oboseala s-a dublat și tot ce ma trecea nopțile trecute (mai puțin pipi) sunt mai intense, dar sunt mai ușor de suportat.
Ca și cum ai mers mult pe jos, încălțămintea s-a rupt dar tu continui drumul pentru ca știi ca o sa ajungi la finish.
Nu am o certitudine ca mâine o sa lasam în urma patul asta ce parca își plange existenta la fiecare mișcare a corpului, dar ma agat de stare de spirit a piciului și ma las dusa de valul libertății.
Ce scumpa e libertatea în orice forma a ei, ce gust unic are, și ce repede îți circula sângele in vene cand vrei sa o dobândești.
Copilul meu e un luptător! E puternic și îmi da speranța că în viitor o sa fie un suflet care știe sa trieze emoțiile din jurul lui, sa clădească din ele scuturi pentru a se proteja, sa le transforme în flori, din care mai apoi sa împletească coronițe pe care sa le așeze pe creștetul celor din jur, sa le pună în versuri și sa le fredoneze atunci când și el simte gustul libertății.
Mulțumesc, Luca!
Pentru toate lecțiile și impulsurile daruite care ma scot din bula mea și ma arunca în desert, fără apa și plina de emoții.

https://youtu.be/7wtfhZwyrcc

Macaroane cu branza

Nici nu știu ce sa scriu!
Nici nu știu dacă vreau sa scriu ceva anume, oricum e haos.
As vrea doar sa mai stau puțin treaza sa vad dacă el e bine.
Din vinovăție, din regret, din mila, de cald, de sete, de prea obosita, de nervoasa, de neajutorata, de frica, de frustrata nu mai știu din ce sunt clădit acum.
Nu mai știu exact ce simt, încerc sa fiu optimista.
Încerc sa ii explic și știu ca ma înțelege dar e greu de acceptat.  E greu pentru mine, adult, de acceptat condițiile, restricțiile.
Pentru el e și mai dificil!
Se scarpina în somn și mârâie deranjat.
Știu ca vrea acasă, mi-a repetat atât de des încât nu mai știu ce sa ii zic.
Ce lungi sunt zilele grele.
Mi-e somn dar îmi e frica sa adorm.
Mai trag de mine și de ochi deși știu ca dimineața va fi foarte greu, măcar va fi ziua.
As manca simt nevoia sa ronțăi ceva, dar nu vreau sa ii deranjez.
Patul asta mic de 25 de lei scârțâie îngrozitor, parca ar fi de lemn.
Tresare în somn după care începe sa se scarpine, cumva între cele doua punți.
Am început sa ma scarpin și eu.
Ma gândesc acasă și la cei de acasă, sa ma liniștesc cumva, sa ma oftic ca nu sunt cu ei, sa ma gândesc ca greu ma convingeam sa mai stau treaza ca e plăcut și mi-e bine, sa îmi ocup mintea cu fel de fel.
Ma gândesc la stele și la planete, nici nu ma pasionează, ma uit la adidasi deși nu o sa îmi cumpăr curând vreo pereche.
Am încercat sa ma uit la serial, nu reușesc sa urmăresc acțiunea, in mine se dau lupte mai mari.
Fac pipi și patul asta scârțâie îngrozitor!