Crăciun fericit!

Îmi sună piesa in cap cam de doua zile.
Deja mă enervează.
Leg ceva de piesa asta și nu e chiar fain sa o asculți și gândurile sa îți zboare aiurea, undeva intre două uși.
O bicicletă și multe oglinzi.
Și vocea asta enervanta, de parca știe toate câte au fost și nu vrea să spună.
Urăsc iarna!






https://youtu.be/qUsm3PCoGIE

YO MAMA

Naivitatea ei mă sperie uneori.

Cumva as vrea sa fie mai #miserupista, îmi spune că a obosit și că nu mai vrea nimic de la nimeni, deși așteaptă de la fiecare cate ceva.

Am obosit eu sa o știu obosita și nu mai am timp sa o ajut, sa o ascult și să o fac sa râdă.

Ii rade sufletul când îl vede pe Luca i se citește asta in ochi și nu are nevoie de cuvinte sa isi exprime acesta fericire.

Știu că jumătate din ea plânge în taină de dorul lui Sebi, nu o zice, nici nu e nevoie, se simte și orice cuvânt ar aduce mai mult amar.

Știe că viața are poteci care o vor duce înspre Sebi cumva, candva. O arde doar dorul și grija pentru el până se vor reintalni.

Luca o adora chiar daca nu poate exprima asta, el știe continente nu cum sa isi exprime fericirea.

Nici nu realizează cat este de puternică și asta mă enervează la ea, uita că a făcut față cu brio examenelor vieții și că undeva in dreptul numelui ei sta scris cu rosu: ADMIS.

Uita că tot ce a trăit a construit-o, că timpul scurs a șlefuit trupul și sufletul ei și că e omul de azi datorita trăirilor ei.

Uita uneori că toți trăim și că și pe noi ne șlefuiește viata.

Mă vrea stea, vrea sa strălucesc mereu, să fiu deasupra tuturor și se oftica când nu sunt pe cer, când mă ascund și nu vreau sa arăt nimănui că sunt și eu acolo sus.

Vrea că eu și Iri să fim puternici, cei mai puternici și se împacă greu cu eșecurile noastre.

Uneori nu înțelege că eșecurile noastre nu îi aparțin și chiar și atunci când noi am depășit momentul ea continuă să care povara.

Și de aici oboseala ei...

Clădește in jurul ei bucurie, isi consolidează pereții susținători cu amintiri și tavanul cu vise, pe jos așterne doar clipele in care viața a pus-o la încercare.

Când ajungi să pășești in casa sufletului ei te umpli de bucurie și admiratie.

E omul meu!

Omul care prețuiește clipa și sentimentele.

Omul care construieste in sufletul ei, avid după momente petrecute cu cei dragi, amintiri de pus in perete, vise de agățat pe tavan și întâmplări ce merita calcate in picioare.

Nu îmi place să împart salata verde!

De la magazin și până acasă mă gândesc cu ce sa o combin.
Mănânc mult desi nu arat.
Mult și des.
Și când ajung acasă îmi e foame, chiar daca am mâncat o ciocolata întreaga cu Luca pe drum înspre casa ( mai mult eu, că sunt mai mare).
Mănânc orice atâta timp cât merge cu salata verde, daca nu, gătesc ceva ce merge cu salata verde și se gătește repede.
Nu că nu știu să fac mâncare, că știu, dar mă grăbesc pentru că îmi e foame.
Mă pregătesc să o prepar și cumva îmi calculez porțiile, 3 la număr, uneori 4.
Și în timp ce încerc să îl conving pe Luca să mănânce și fac că toate cele și vin toate avioanele și asteroizii din univers, salata mea dispare.
De cele mai multe ori rămân câteva frunze îmbibate în suc de lamaie, fix ce nu îmi place.
Indiferent de cantitatea cumva nu se ajunge.
Vreau un castron de salata doar pentru mine, să mănânc până pic pe spate.
Măcar odată pe săptămână!

Și mi-ai ținut de cald in noptile târzii când eu vroiam sa dorm și tu numa orgii.

Boabe de cafea căzute stau pe jos, in casa e dezastru și totuși e frumos

Un martor a rămas tăcut din alta lume
Trăiască și chinezul că face lucruri bune.

Și seara la un teatru îți dau o întâlnire
Să căutăm nebuni locul de întrunire.

https://youtu.be/KitcvxK9bzU

https://youtu.be/ADIHPZVZ55A

Bieții fluturi

Fluturi imi pleacă din trup si se rup în bucăți înainte de-a apuca sa zboare.
E atât de plăcut să ii aduni in palme și să le privești frumusețea aripilor.
Culorile de pe aripile lor mă poartă spre locuri atât de cunoscute, incerc sa le asemăn cu ceva, să le dau o asemănare și nu gasesc nimic, sunt doar culori aprinse ce-mi injectează ochii trecând prin ei și scormonind în adâncul meu.


https://youtu.be/0-7IHOXkiV8

Pot sa urlu? Un chiot de fericire îmi zboară din suflet.

Na!

Cand nu te astepti...

Zilele trecute de Sf. Andrei a fost si ziua mea. Mi se pare ciudat acum dupa atatia ani de nickname sa ma serbez de Sf. Andrei.
Daca in anii copilariei abia asteptam sorirea acestei zile, acum mi se pare o zi ca oricare alta, de la care nu mai astept nimic. Nu mai astept nimic oricum de la zile, ani si nimeni.
Si atunci cand nu mai astepti nimic, vine soarta si iti trage una in fata.
Asa am patit eu. Am rosit de Sf. Andrei cum nu am mai rosit de foarte multa vreme, m-am emotionat si rusinat ca la primul control ginecologic. Ardea ceva in mine si inima imi bubuia pieptul ca o nebuna, m-am blocat, m-am fastacit si am inceput sa ma balbai.
Dansăm cu fi-miu in casa cand i-am auzit strigând si i-am vazut la gard. Am crezut initial ca au venit sa vada câinii ce urmeaza sa ii adopte.
Da de unde...
Au venit sa imi aduca un cadou.
O ciocolată.
Ei, doi copii din sat, pentru care ciocolata e un lux, mi-au adus mie cadou. Am inlemnit.
Nu stiam ce sa zic.
Era ambalată intr-o cutie foarte mare îmbrăcată în catifea rosie, mi-au dat-o peste gard, mi-au zis la multi ani si sărut mana si au rupt-o la fuga prin gradini.
Eu am ramas locului o clipa tinand cutia la piept. Nici nu ma întrebam ce poate fi in ea, nu conta.
Cand am intrat in casa am deschis-o si am vazut ciocolată.
Nu imi venea sa cred.
A fost cel mai frumos cadou din ultima vreme, a fost cea mai buna ciocolată si am savurat-o cu toata inima.
Stiu ca ei mănâncă poate odata pe luna, la salariul parintilor, ciocolată.
Mi-a parut rau ca nu i-am invitat in casa sa le dau un suc si cioco. M-am blocat si oricum pana sa imi dau seama ce se intampla mai exact, ei fugeau de mama focului.
Am explodat in interior. Cea mai sincera ciocolata, cadoul perfect.
Mi-am propus sa le ofer si eu ceva cand or sa vina sa isi ridice cateii.
Pana atunci, inca ma cuprinde emotia cand ma gandesc la momentul petrecut.

De dragoste

La sat, povestea de dragoste, incepe in curte bisericii.
Băiatul din altar, pe care proful de religie care-i si dascăl la biserica, l-a cam fortat sa vina duminica la biserica, la o ora destul de matinală pentru un pusti si mai ales duminica, iese tiptil pe usa din spate a bisericii in timp ce preotul citeste acolo de zor.
Si ce sa vezi? In curte...frumoasa donsoara, de la o clasa mai mare, cu fustita si parul despletit se face ca bea apă.
Privirile se întâlnesc si isi zâmbesc pentru o clipa. Dupa care amândoi se uita in alta parte si se fastacesc.
El pleca si mai arunca o ultima privire, pe furis. Ea se preface tare ocupată la cismeau de apa, desi stie ca el o priveste.
Asta am surprins eu duminica in curte bisericii in timp ce al meu copil orbecaia pe acolo.
Asa am zambit. Un zâmbet curat, cel mai curat.
Pe băiat il stiu, ii vecin, mai are un frate geamăn. Nu, nu m-am gandit pana acolo! Eram la biserica :))
Pe fata am tot vazut-o duminica. Aranjată, dichisită si rosie in obraji. Nu stiu daca e mai mare ca varsta decat el, el are 11. Dar sigur nu-s in aceeasi clasa.
Am surprins momentul ala de puritate de inocenta si l-am gustat din plin.
Nu-s baba, deloc, daca m-as mai ingrasa un pic as fi chiar milf, zic eu.
Am uitat cum e sa te bucuri de inocenta asta, de pielea aia zbarlita de emotie.
A fost o zi plina si frumoasa. Vreau sa mi-o aduc aminte.