oameni.

sunt oameni care te fac sa iti pierzi increderea in tine.
sunt oameni, care au uitat sa mai traiasca, sau o fac dar doar pentru ei.
imi amintesc primele intalniri.
primele priviri schimbate pe furis, primele vorbe spuse.
prima noapte de dragoste, in care mintea imi era plina de intrebari. nimic de durata insa, totul trecea prin mine, ca apa unui fluviu.
imi amintesc de el...
asa cum era, plin de umor, de viata, mereu cu zambetul pe buze.
erau dimineti, in care deschidea doar putin cate un ochisor, si zambea, fara motiv.
sau imi zicea ca sunt frumoasa, ma pupa si imi zicea ca ma iubeste, dupa care adormea instantaneu.
imi amintesc de zilele in care ne plimbam de mana prin oras, de zilele in care il rugam sa imi cumpere ceva dulce si daca ma refuza, fugeam de langa el, in ideea ca ma va alerga.
de noptile in care ii povesteam toate ideile mele, si ne povesteam amintirile imbratisati.
noptile pline de dragoste, pasiune..
diminetile in care trageam de el sa nu plece la munca.
asteptam cu nerabdare sa vina de la munca.
imi amintesc cat de greu mi-a fost sa-l cuceresc.
iesita dintr-o relatie grea la fel ca si el, e greu, sau nu, sa te mai poti apropia din nou de o persoana.
am incercat sa ii arat cum sunt eu si sa vad la randul meu cum e el. traditional.
am inteles ca e ceea ce imi doresc.
ca intre noi poate fi ceva, ceva frumos...
si a fost !
si inca ar mai putea fi, daca ne-am putea aminti cine suntem.
cred ca am uitat, am uitat sa fim noi.
sa ne iubim, sa ne zambim, sa ne ascultam.
doare cel mai tare cand un om nu te mai asculta, indiferenta intr-o relatie este greu de suportat.
oare atat de tare ne-am indepartat? oare nu mai stim sa ne iubim, sa ne zambim, sa ne ascultam?
as vrea sa pot sa fiu inteleapta, sa pot lua deciziile cele mai corecte atat pentru mine cat si pentru el.
sa ne fie bine, atat lui, cat si mie, chiar daca asta inseamana sa nu mai continuam amandoi pe acelasi drum.
cum poti sa renunti la omul iubit fara lupta?
de ce sa lupti de unul singur?
as vrea sa imi cunosc greselile, sa le accept, si sa incerc sa le indrept.
oare ego-ul din noi este mai puternic decat iubirea?
toate clipele frumoase petrecute impreuna, vor ramane doar niste amintiri frumoase?
cat de mult as vrea sa traiesc din nou, pentru el, alaturi de el.
e greu de explicat si de gasit raspunsuri.
de ce rautatea si indiferenta si-au facut cuib in sufletele noastre? de ce tocmai noi, noi care eram atat de nonconformisti, atat de puri..
imi amintesc de oamenii care erau invidiosi pe ceea ce aveam noi, si de oamenii care imi spuneau ca mai mult de 1 luna nu o sa rezistam impreuna.
zambesc acum..
imi amintesc, ca intr-o dimineata, cand se pregatea sa plece la munca, era prinsa in usa de la dulap o soseta. imi vorbea, si imi spunea ca abia asteapta sa vina acasa, nici nu plecase, si printre toate cuvintele lui s-au amestecat si cele: "atarna ceva din dulap".
atat de pur de simpatic.
imi amintesc cand i-am zis prima data "te iubesc". nu a scos nici un sunet, parca amutise.
plangeam la filme, si el radea de mine.
cand si-a luat prima masina, cata fericire, era ca un copil mic, care a primt jucaria mult asteptata.
imi amintesc cand am adus-o pe shiva acasa. cata bucurie.
bucurie a fost si cand am facut bradul de Craciun: "noi avem cel mai frumos brad"
mi-e sufletul amar, cand ma gandesc la toate, atat de multe, atat de frumoase.
oare chiar atat de mult ne-am schimbat?
oare oboseala si stresul pot fi mai puternice decat iubirea?
si am lacrimi in ochi cand imi raspund singura....ca da!
iubirea exista, inca mai este, stiu si simt asta, dar oboseala si stresul acumulat, te impiedica sa mai iubesti, sa mai traiesti, sa mai asculti.
as vrea sa traim din nou unul pentru celalalt.
si chiar daca "eu traiesc intr-o lume a mea", sa stii, ca tu ai fost intotdeauna pe primul loc in ea, si in jurul tau si impreuna cu sfaturile si indrumarile tale mi-am creat acesta lume.