ne-am intalnit intamplator.
o intalnire neasteptata, care mi-a zdruncinat fiinta.
cata durere-n ochii lui.
cate riduri aparute prea devreme, cate fire de par albe.
oare cate lacrimi au curs pe fata acestui om?
cat de intensa mai este oare durerea in ziua de azi, dupa atata timp?
nu am putut sa ii vorbesc, cuvintele mi se opreau in gat.
l-am privit in ochi si el pe mine. a fost suficient.
lumea-i nedreapta...
viata-i grea si dura uneori.
ne pierdem in mult prea obisnuitele nostre griji, uitand de noi si de cei din jur.
ne plangem de mila, ca nu avem, ca nu ne ajunge, ca unul are si altul nu si uitam de noi.
e dur sa uiti de tine, de valorile tale.
multi parasesc aceasta lume.
de lasi, de prea mult eroism, fara acordul lor.
unii sunt uitati...
alti doar dati uitarii.
alti mereu in sufletele celor dragi.
pe intreaga fata a acestui om se putea citi, de la o posta, durerea si regretul fata de sufletul ce a parasit aceasta lume, fara voia sa.
durerea lui am simtit-o dupa multa vreme pana in maduva oaselor.
e oribil de dureros atunci cand cineva cu sau fara voia lui iti reaprinde in suflet amintiri ce stateau ascunse, sperand sa nu mai fie readuse la viata niciodata.
lucruri ascunse pe care sperai ca toti sa le uite.
revin intamplator si te lovesc in plina fata.
dupa toate lacrimile, ura si durerea din noi, am mai ramas acum doar cu regretul.
atat eu, cat si familia lui, prietenii, apropiatii si toti cei care l-au cunoscut.
dar fata omului asta ...
reflecta atata durere incat cerul se putea ingrozii.
si e normal.
e tatal...
sau a fost...
atat cat a putut.
