Fără titlu! Fără nimic!

 Când vei vrea sa ii zâmbești amintește-ți mana înfiptă în gat.

Când vei vrea sa ii împărtășești, sa nu uiți durerea de la picior.

Când poate o sa ai nevoie de o mângâiere sa nu uiți spaima.

Niciodata nu va mai fi la fel! 

Curând ne zicem: "la mulți ani!"

 Am o stare de toamnă.

Nimic nu imi convine.

Nimic nu ma atrage.

Azi mi-am făcut timp și am stat prin gradina,  cu florile mele,  plictisite și ele de vreme,  cu mintea la planurile mele satule de timp. 

Cu sufletul la mare. 

Și in timp ce tai florile ofilite și te gândești la nisipul de pe plaja te poți rănii. La picior. 

Am o stare de toamna. 

Curând începe școala. 

Și fug cu gândul la mare. 

In 30 de ani planeta noastră nu va mai fi locuibila. 

Am auzit la știri. 

Mi-e dor sa rad sa mi se vadă gingiile.

Astenie și vampiri energetici.

Cumva trebuie sa îmi găsesc linia de plutire.

Cumva.

Mi-e dor de Luca.

Abia aștept să-l vad. 

2 săptămâni e mult. Nu a mai stat niciodata atât.

Vreau sa terminam odată sufrageria.

Vreau sa vina vara.  Sa fie mâine 1 mai și sa vad lumea agitata cu mici și bere și bucuroși ca sunt liberi.

Sa ascult planuri de mers la mare.  

Sa îmi fac planuri. 

Vine tabla înmulțirii! 

Și nu vreau!  

Vreau sa ma plimb prin nisip și sa nu vad oameni. 

Sa ascult marea și sa ma înec în mine. 

"Mi-e sufletul un lup batran de mare"

Doi yoghini stăteau pe-o creanga!

 Îți mai amintești când mi-ai povestit de visele alea?

Visele in care mergeai conștient către un punct anume? 

Alea lucide. 

Îmi amintesc franturi din discuție, nu am înțeles la vremea aia. Ascultam pentru ca simțeam ca trebuie sa ascult, dar nu înțelegeam.

Acum înțeleg!

Eu tot timpul visam la o casă. Nu îmi amintesc detalii pentru ca era mereu altfel, in funcție de ce stare avem înainte de somn.

Nu era nimic clar, nu eram atenta la detalii, eram concentrata doar pe starea și emoția ce o cautam, fără sa bag în seama nimic altceva. Nici cum arata tablourile, nici ce culoare au pereții.

Nimic!

Doar starea mea. Sa ma simt eu bine!

Am văzut un film!

De aici a pornit!

Și mi-am amintit de asta. 

A trecut o viata!

Dar acum înțeleg!

Ha! Ce nebunie!

Fix când luna e foarte aproape. Fix în apogeul Perseidelor.

O fi naibii vreun semn!

🙃

Mulțumesc pentru lecție, sensei!

FAZ

 N-am mai avut timp.

 Nu mai am timp.

Atâtea gânduri îmi trec.

Nopțile trecute as fi vrut sa scriu, dar eram prea obosita.

In 8 ore de privit în ecran și dând din degete mi-am revăzut întreaga existenta.

Printre cantități interminabile de motorina și kilometrii între destinații necunoscute, sunt eu. Eu și grijile mele, eu și fricile mele, eu și problemele mele, eu și zilele mele.

Ma doare degetul mijlociu, cred ca l-am tocit. Arătătorul deja are bătături de la atâta SSM și IPSSM. 

Și zilele trec și oboseala se aduna și am uitat naibii și sa zâmbesc. Când prind câte-o zi în care se mai rade parca nu îmi vine a crede.

Atât?

La asta sa se rezume toată existenta mea?

Unde-s elefanții mei? Unde e buna dispoziție, glumele mele și felul meu de a fi?

In miile de kilometrii scriși și sutele de foi de parcurs, în litrii de motorina și liniște dureroasa, stau eu. Stau și ma întreb în mine, pe mine, încotro?

Am devenit o trista!

 Sub rochiță zace acum un cap de mort și vreo 3 pești. Nu se cade...

Asta nu sunt eu!

Și sunt invidioasa pe toți nebunii și alcolistii. Pe toți cei pe care nu-i fute grija.

Mereu am crezut ca nebunii sunt cei mai fericiți.

Și vreau sa fac parte din societatea asta infecta. Nu vreau ca îmi doresc neapărat asta. Vreau ca trebuie cumva. 

Ca nu îmi place cu sectele.

Ca nu mi-a plăcut niciodată.

Dau bani la stat, fac și eu ce fac ceilalți, ma conformez, mai protestez, dar în rest sunt cu turma.

Dar dacă ma prinzi într-un moment din ala bun de al meu, într-o zi din aia în care toată motorina de pe foaie a zburat prin creierul meu formând o tornada de cifre, în care denumirile localităților m-au făcut sa uit de forma țării, atunci ți-aș putea spune ca te poți pisa pe ea de viata.

Hahahha.

Și atunci îmi vine sa fug, sa ma duc mamicaaa...... in picioarele goale ca sateliții, pe șapte cărări ca Vasile., sa ma duc.

Doar îmi vine, cum vin toate și cum trec. 

Azi am văzut un curcubeu. 

Dupa tunete și cer negru, ca de plouat nu a plouat, a ieșit și minunăția.

Și m-am uitat la el și l-am strigat și pe Luca sa îl vadă. Copilul foarte entuziasmat, a făcut și poza.

Însă... eu mi-am adus aminte ca cineva a zis ca un curcubeu care sta mai mult de 15 minute pe cer nu mai este privit de nimeni.

Mdaaa.

Ne-am holbat maxim 2, nici nu știu când a dispărut. 

Maine plec la mare! În 3 ore plec la mare.

Un lung drum pentru toate gândurile mele.

Tre sa dorm!

 

https://youtu.be/iBWeRK-j0Hw

Sa nu te sperii, copilul meu, când cei din jur urla!

 Se zice ca în viata repeți unele greșeli pana îți înveți lecția. Ca treci prin experiente pana înveți ceea ce ai de învățat.

Asa am citit eu prin cărți și am tot auzit.

Și se mai zice ca omul cât trăiește învață.

Azi am avut o zi!

 O dimineața plăcută și calda, chiar dacă mi-aș fi dorit ca timpul sa stea în loc, atât cât a fost a fost frumos și mi-am pus în sertarele sufletului zâmbete, priviri și râsete de oameni dragi. Am fost alături de oameni fata de care nu ai retineri, alături de care te simți în siguranță și confortabil. Oamenii aia de ii cauta și alți oameni fix pentru ceea ce transmit: stare de bine. Oamenii aia care îți spun atunci când greșești, știind ca vei înțelege și ca nimic nu suna a reproș.

 Și reversul dimineții m-a lovit în moalele capul. Și chiar și în suflet, zdruncinand întreaga pace și stare de mulțumire.

Nu o sa uit lecția de azi. E o promisiune ce mi-o fac mie! E o promisiune peste care alzheimer ul nu va pune gheara.

Cuvintele dor!

Eu chiar sunt bine! Eu chiar am valori! Eu chiar dacă provin dintr-o familie destrămata, eu am educație! Pe mine m-au educat ai mei, m-am educat singura, m-a educat viata. 

Eu chiar sunt un om bun! Iar ceei ce nu vad asta în mine, nu au ce cauta în viata mea. Nu vreau sa fac loc pentru ei, pentru rand, pentru grad, pentru nimic! 

Eu.. 

Eu nu merit asta! 

Mi-ai mancat o vara intreaga! Multumesc!

 

Ganduri in vreme de...

 Cândva credeam ca ești rezultatul a ceea ce cred majoritatea despre tine.

 Acum am învățat ca majoritatea nu contează mereu.

 Atunci cand ai nevoie de o mangaiere, de o vorba buna, conteaza ca "majoritatea" sa iti fie aproape, sta in firea umana de a se vedea victima. Suntem toti si fiecare in parte victime. Cu greu vezi mai sus de atat, este nevoie de mult antrenament si de recunoastere.

 Insa, atunci cand iti este bine si ai o stare de spirit buna nu conteaza cine este cu tine. Si vrei uneori sa imparti toata starea de bine, sa oferi si celor din jur, si majoritatea sa vada ce bine e sa fii bine, dar nu te deranjeaza prea mult daca majoritatea nu iti tin isonul. 

Cei din jur vor crede ce vor despre tine si actiunile tale, asa a fost de cand lumea si pamantul!

De unde au acest "drept" nu cred ca o sa descoperim vreodata.

Nu actiunile, deciziile si statusuri de pe fb ne definesc. Suntem mai mult de atat. 

Poate muzica, poate muzica...dar nici aici nu as baga mana in foc. Cunosc oameni cu un gust prea.. dulce in muzica si totusi sunt niste "ganditori". Atat de ganditori incat stii ca nu din versurile pieselor ascultate s-au inspirat.

 De multe ori m-am intrebat daca deciziile luate sunt bune, daca ceea ce gandesc este un impuls al momentului sau sunt definita de ceva. 

Mi-a fost frica de cand ma stiu de decizi. M-am fofilat, ca sa zic asa, in fata deciziilor. Niciodata nu am stiu sa aleg tabere, nu am stiu daca e bine sau rau, nu am gandit prea mult, sau poate am gândit prea mult. Mai tot timpul am pus pe altcineva, in afara de mine, in fata, ce ar crede, ce ar zice, cum ar fi...

In rarele momente cand am cutezat sa nu ma gandesc la altcineva in afara de mine, am facut numai tampenii, nebunii. Nebunii frumoase si vibratii inalte in celula fiintei dar cu sfarsit taragi-comic.

Stiu ca traumele si experientele traite te transforma, te educa intr-un fel sau altul. Stiu!

Stiu multa teorie. 

La capitolul practica stau prost. Invat destul de greu din greseli. 

Ma doare capul de vreo 2 zile, ma trezesc cu dureri de cap si din cauza durerilor de cap.

Se dau atat de multe lupte in capul meu si in toata fiinta mea, incat abia le duc. Sunt sigura ca de aici vin durerile mele de cap. Noroc ca exista ibuprofen.😂

Sunt zile grele si dure...care imi reamintesc in sine mea de povestea celor doi lupi, imi amintesc de poezii si carti citite, de filmele urmarite, de muzica ascultata si indragita, de nedreptare, durere si 1 milion de alte lucruri.

Realitatea asta care a venit peste mine este dura si mi-a rapit linistea ce o aveam acum 2 saptamani.

Multe lucruri nu vor mai fi la fel! 

Multe nici nu sunt ceea ce par! 

Indiferent de ce o sa vina stiu sigur ca nu vom mai fi la fel si ca majoritatea o sa se schimbe. 

Opriti planeta, vreau sa cobor!

Lovin

 Și mai am ceva de scris pentru azi, pentru tine de data asta.

Sa știi ca nu am citit toate poeziile și pentru ca nu am răspuns la niciun mesaj nu am scuza, dar pot inventa vreo 2 😅

Și am trecut și pe sub pasarela și m-am gândit sa ma opresc sa te strig, dar parca nu se cuvenea, acum regret ca nu am făcut-o.

Am fost acolo. Poiana era neschimbata asa cum o priveam. 

In spate... Nici nu contează ce era, as vrea sa uit!

Tu scrie ca aici mereu va fi cineva sa citească! 

Poate nu când trebuie sau când ai nevoie, dar Marisan, timpul este relativ! 😅

O zi!

 Și m-au trecut azi niște stări...

Și am auzit atâtea.. într-o zi superba din punct de vedere al temperaturii, cu niște nori de parca cineva și-a șters pensula pe cer.

O zi care m-a încărcat și descarcat de mai multe ori. Și ce puține ore au rămas pana la întuneric și totuși cât de pline au fost azi.

Râsete, lucruri rezolvate, vesti proaste, vesti și mai proaste, morți, un pilaf delicios servit în companie bună, frământările celor dragi, vise de copil, muzica și eliberarea mea prin scris.

Eu scriu doar și pentru a ma elibera.

Pffff...

Nici eu nu cred asta.

Eu scriu ca... Vreau sa îmi amintesc, vreau sa îmi pot marca ziua de azi, sentimentele de azi. Da, de aia scriu.

Și înainte de a scrie întru pe blog și ma uit în rubrica de statistici, este asa un ritual al meu.

Și fix azi cineva a răsfoit pe blog prin toate articolele dedicate conspirațiilor și tot ce ma fascina la început. Și alea le-am pus, ca de scris nu le-am scris eu, fiindca la vremea aia eram o fanatica a conspirațiilor și cautam tot timpul și citeam si ma documentam și voiam sa rămână aici, la mine. Simteam ca fac parte dintre cei care vor sa descopere adevărul. Ce puține știam pe vremea aia...

Și fix azi, în timp ce mâncăm pilaf, vorbeam cu oameni dragi mie de conspirații. Și m-am dus atât de mult în urma. 

Eram într-o camera, știam ca voi găsi ce caut, dar era atât de prăfuit și semintunecat totul, fereastra atât de murdara încât puținele raze de lumina nu ma ajutau sa zăresc ceea ce caut. Și nici nu știam ce anume caut, ce forma are sau ce culoare, erau multe cărți și hârtii și totul prăfuit. Notițe puse într-o ordine, scrise cu creion, și miros de carte veche.

Am plecat de acolo, terminasem pilaful.

Muzica mi-a pus capac peste seara asta și m-a dus departe. Și as fi vrut la mare, pentru ca iubesc marea, iubesc apa și căldură și simt ca pe plaja sunt eu, eu eu, dar nu le puteam avea pe toate în viata..

Am fost pe străzi, pe strazi din piatra cubica, udate de putina ploaie stoarsa din nori, alți nori, nori grei și cer de plumb.

Erau și frunze pe strada, frunze de fag, maro. S-a dus strălucirea lor, nuanțele lor de falnici arbori, paleta lor de culori, vie la început de toamna, era apusa.

Ne apropiem de iarna, deci. Nu îmi era frig. Și nici supărată nu eram, păream ușoară, deși urcam. Urcam o strada serpuita, o știu. De la tunuri în sus. Ar urma o cabanuța mica, de lemn, dar nu mai este acolo de mulți ani. Nu mai e nimic acolo, de mulți ani.

Și am tot urcat asa, cu muzica în cap și fredonând. 

Și am sa mai urc!

https://youtu.be/3fjQI3waH4c

De asta aveam nevoie!

 Când crezi ca ție îți merge rău, privește-n jur.

Asculta ce au de zis ceilalți și încerca să nu compari. Luptele sunt grele oricum. Contează cu ce ramai după, contează cu ce te-ai ales. O medalie înfiptă adânc în material sau poate doar ceva amputat. Sau poate chiar ai pierit în lupta.

Poate ca lesul tău nu l-a găsit nimeni, încă.

Când crezi ca nu mai poți, mai poți puțin. Știu ca suna a clișeu. 

Când crezi ca nu mai vrei sa auzi nimic de la nimeni te trezești ca asculti. 

Si brusc îți amintești ca îți place să te plimbi.

12450 de pași.

In 2. 

De mana. 

Cu explicații, cu reguli de circulație, cu exemple, cu sărit, cu întrebări, cu soarele ranjind și repetand poezii și cântecele.

Și uiți, uiți de tine, uiți de ceilalți și te bucuri doar de pași și de soare.

Mulțumesc, Octombrie!

https://youtu.be/P8JEm4d6Wu4