Intre zambet si suspin

In salonul unui spital se gaseau doi bolnavi. Unul din ei, care suferea cumplit din
pricina plamanilor, era ridicat în fiecare zi de sora medicala la fereastra salonului, unde,
sprijinit de perete, trebuia sa stea în picioare mai bine de o jumatate de ora. In acest timp
încerca sa descrie cele vazute pe fereastra, colegului sau de suferinta, un barbat paralizat,
tintuit la pat. Privea pe fereastra si-i descria plastic cum primavara punea stapanire peste
parcul din apropiere. Zarzarii erau în floare, iar papadiile presarau galbenul lor regal
peste verdele matasos al ierbii fragede. Un vant molatec unduia pletele unor îndragostiti
care se zbenguiau prin parc. Pe oglinda albastra a lacului pluteau nuferii unor lebede
maiestuoase...
Zilele treceau parca mai usor, si pacientul paralizat astepta acum cu înfrigurare ziua urmatoare,
cand va auzi din nou cat de minunata este lumea de afara. Incetul cu încetul, dorinta de a
trai se trezea din nou în el. Simtea un nou freamat de viata în oasele lui imobile, cu
fiecare noua descriere a frumusetii de afara.
Intr-o noapte îngrozitoare, ochii sai spre lume, omul bolnav de plamani, a început sa
tuseasca înfiorator. Mana sa imobila n-a putut apasa butonul de alarma.
Spre dimineata, au scos cadavrul din camera sa. Era acum singur. Nespus de singur si
trist.Daca ar fi cineva sa-i mai spuna ce este dincolo! I-a venit o idee. A cerut sorei sa-l
mute în patul de langa fereastra. Cu fortari supraomenesti, dupa luni de zile de
nemiscare a reusit sa se ridice într-un cot. S-a uitat pe fereastra sa vada un crampei macar
din lumea de afara descrisa atat de minunat de colegul sau de suferinta.
In fata ferestrei era un perete mare si gol.