Nu putem vedea toti cerul ca un astronom, pamantul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, pasarile ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, sa existe pe lume si diletanti, a caror singura specialitate e melancolia. Si, evident, eu fac parte din ei.
Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simţim ne simte. Ceea ce nu ne lipseşte ne aparţine.
Vai de cel care după ce deschide uşa camerei seara nu are cui spune: "Bună seara".
În iubire eşti independent de timp ca şi-n copilărie.
Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.
Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.
Da, sunt recunoscător că exist şi disperat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice.
Ziua e prea scurtă, domnule, soarele prea puţin. Cerul e plin de nori, fericirea o simplă vorbă. În fine, dracul să le ia pe toate. Că zeii te pedepsesc exact cu calităţile cele mai frumoase pe care ţi le dăruiesc.
Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
Bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care se mulţumeşte cu cel mai puţin.
Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.
Iubirea e un sărut furat, un zâmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un suflet smuls din piept...
Am iubit destul, acum mă odihnesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu