goethe-vulturul si porumbelul

Nălţînd un vultur tînăr aripa-i
Prădalnică,
L-a nimerit săgeata vînătorului
Şi-i reteză aripei drepte
O vînă.
În crîng de mirt s-a prăvălit,
Îşi mistui durerea vreme de trei zile ;
Zvîcni în chinuri trei nopţi lungi, nespus.
La urmă îl tămădui
Un leac ce-i pretutindeni răspîndit
De-atotvindecătoarea
Fire.
Şi furişat afară din tufiş,
Întinse aripile – ah ! –
Elanul zborului era pierdut !
Abia se ridică – ce trudnic –
Deasupra ţărnei
Să-şi caute mărunta pradă ;
Apoi cătă odihna, obidit,
Pe-o stîncă joasă, la pîrîu.
În sus priveşte spre stejar,
În sus spre bolţi,
Şi lacrimi umplu ochii falnici.
Dar iată-n crengi de mirt că zburdă
Foşnind uşor, doi porumbei.
Se lasă-n jos şi, tot mişcînd căpşorul,
Lîngă pîrîu păşesc pe aurul nisipului
Şi-n voie gînguresc ;
În preajmă ochii roşietici galeş cată
Şi văd pe cel adînc mîhnit.
Curios şi dornic de tovărăşie
Hulubul zboară-alături pe-un tufiş.
Privind cu drag şi mulţumit de sine.
„Eşti întristat, – rosteşte iubitor –
Nădejdea nu ţi-o pierde, drag prieten,
Aici de toate poţi afla
Şi vei gusta în tihnă fericirea !
De aurita creangă ce te apără
De arşiţi, de nămează, nu te bucuri ?
Spre raza soarelui în asfinţit
Nu poate-n voie să se-nalţe pieptul tău
Aproape de pîrîu, pe muşchiul moale ?
Te plimbi prin roua proaspătă, prin flori,
Culegi prisosul de ierbi
Din pădurice ;
Cînd te-ai hrănit pe plac, îţi potoleşti
Uşoara sete la izvorul argintiu,
– O drag prieten, fericire-adevărată
În cumpătare vei găsi.
Prin cumpătare
Oriunde-ndestulare poţi afla !“
„ – Eşti înţelept !“ – grăi rănitul vultur
Tot mai adînc în sine cufundat.
„Înţelepciune ! Vorba ţi-i de porumbel !“